Astazi am fost aventurieri…

Bine… doar 100 de metri, pana am dat peste paznicul potecii.

Am parcat Canapeaua Rosie, in umbra, la loc sigur, si ne-am bagat picioarele in poteca stramta si abrupta, care se catara curajos prin jungla deasa, spre creasta vulcanului… al patrulea vulcan din viata mea.  Intunericul padurii ne-a inghitit cu imbratisarea lui rece, in timp ce doctorul si cu mine am pasit dincolo de pragul ei.

-Mi-am lasat bluza in nava… spune Kush, pierdut printre rotocoale de fum.

-Si?! Ti-e frig?! il intreb, in timp ce ma lupt cu inclinatia potecii.

-Putin…

– Lasa ca te incalzesti pana sus! Nu ma mai intorc pana la nava acum…Daca vrei iti dau cheia si te astept aici.

Doctorul priveste in jos, spre nava si, dupa ce mediteaza putin, porneste ca o locomotiva cu aburi inapoi pe rampa spre vulcan. Il urmez, atent la corul de zgomote ciudate, ascuns in spatele frunzisului des.

-Frica!? ma intreaba Kush, simtindu-mi ingrijorarea din priviri.

-Nu… Sunt doar atent la sunete! ii raspund. Crezi ca au animale mari pe aici?

-Scanneru’ zice ca nu!

-E bine… Si brosura zice la fel. Oricum, am cutitul la mine, daca intampinam probleme.

Bag mana in buzunar si simt atingerea familara a iKnife-ului de deschis conserve care ma face sa ma simt in siguranta. Trag curaj in piept si cresc tempo-ul printre liane si crengi, ca un veritabil atlet, dar ma vad nevoit sa franez dupa 15 pasi, din lipsa acuta de oxigen. Doctorul Kush urca in urma mea, la fel de incet si sigur precum Orient Express-ul Agathei Christie, inecand jungla in abur.

Ascensiunea spre varf este dificila, dar atat eu cat si el suntem exploratori incercati. Motoarele noastre incep sa gafie cand ne apropiem de primul sfert al drumului spre cel de-al patrulea vulcan.

Poteca in care ne-am bagat picioarele atunci cand am coborat din nava pare din ce in ce mai stramta, si desisul din ce in ce mai aproape, iar cand coteste brusc dupa o limba vulcanica, ne trezim fata in fata cu paznicul drumului.

Ne priveste cu ochi reci, intins in praful cenusiu al potecii.  Intregul echipaj ramane blocat (a se citi “Kush si cu mine”). Intind mana dupa iKnife, dar doctorul ma opreste.

-Cred ca e mort…

Se apropie de mormanul de blana care zace in mijlocul potecii. Analizeaza putin, stinge jointul cu tocul de la Converse, apoi se intoarce spre mine si incuviinteaza trist din cap:

-E mort, saracu’…

– Sigur? intreb precaut, cu manerul iKnife-ului strans in palma.

-Da… Sigur e mort. Nu misca…

Si doctorul Kush paraseste iar gara, incepand sa urce spre vulcan. Paznicul drumului zace mort in fata mea. Il ocolesc in soapta, incercand sa-i deranjez cat mai putin somnul de veci. Sobolanul ma ignora si priveste rece spre drum.

Da… Kush are dreptate. E mort…

Dar si mort, tot este cel mai mare sobolan pe care l-am vazut in viata mea.  Trec cu grija de el, apuc sa fac cativa pasi in urma doctorului, cand jungla arunca iar cu zgomot in jurul meu.

-Eu ma intorc la nava! ii strig lui Kush. Am obosit. E mai bine sa ma intorc acum, cat sunt inca aproape de ea.

-Bine! imi raspunde zambind si isi continua ascensiunea.

Ma rostogolesc spre nava, mai repede decat bolovanul lui Mick Jagger, incercand sa ignor multitudinea cromatica de sunete a junglei. Cand mai am cativa pasi pana la Canapea, doctorul Kush apare mergand langa mine.

-Ce faci, coaie? il intreb, oprindu-ma langa nava sa-mi trag sufletul. Nu mai urci sa vezi vulcanul?

-Nu! imi raspunde el urcandu-se. Am uitat bricheta in bord.

-Pai si nu mai urci? il intreb, in timp ce ma instalez in scaunul de capitan.

Doctorul aprinde bricheta, inhaleaza, apoi priveste ganditor varful vulcanului.

-Eu zic ca trei sunt destui! spune el in timp, eliberand respiratia uitata in plamani.

Aburul se ridica usor, in timp ce el isi prinde centura de siguranta.

-Ar da prost sa ne intoarcem in baza acum, cand abia am plecat in misiune! ii soptesc lui Kush, in cabina.

-Pai si ce vrei sa facem? ma intreaba, fumegand.

-Mergem la plaja! Stiu eu locul ideal…

Canapeaua rosie se inalta, facand  cenusa vulcanica din batatura sa danseze intr-o hora de toata frumusetea. Cu carburatorul proaspat reparat, duduind ca Tiesto, nava plonja prin centura de asteroizi a L’Palmei si se indrepta cu toata viteza inainte, spre Puerto Naos.

Nici urma de politie spatiala intre destinatie si noi… doar cativa bastinasi plictisiti in navele lor antice, doi sau trei germyeni speriati de serpentine, ocean, viteza, prapastie si alte bombe.

Si chiar daca ar fi fost, ar fi trebuit sa ne prinda inainte de a ne opri.

Nu exista nava pe masura Canapelei Rosii si a echipajului ei in tot acest cuadrant de galaxie, dar nici participanti la trafic mai lenti decat in aceste parti eu nu am mai vazut de pe vreme carutelor.

Dupa un drum parcurs infipti in scaun datorita inertiei, aterizam ridicand praful (doar asa ne place noua, oltenilor sa o facem) in Puerto Naos, cu destul timp ramas pe cadranul ceasului de bord, pentru o prajeala ca la carte.

-Poate agatam si noi ceva…! ii spun meditativ lui Kush, privind palmierii care se inaltau ostentativ din nisipul vulcanic al plajei.

-Iar am uitat bricheta in nava…! imi raspunde el, pe alta frecventa.

-Daca e sa agatam ceva, aici e locul, bossule! ii spun, intinzandu-i bricheta mea si lasandu-l sa se lupte singur cu rafalele de vant, pornite in plina campanie ANTIFUMAT.

-Asa zicea si Tynder ieri, cand am vorbit cu el in baza. La fel si Badoo… Asculta-ma, Kushulica! Asta e cuib aici… Simt asta.

-Cine sunt Badoo si Tynder? ma intreaba doctorul, prins inca in razboiul sau eolian.

-Esti praf! Aia doi androizi din baza. Nu pot sa cred ca nu i-ai intalnit inca.

-Eu nu umbulu decat cu iOS, coaie! Nu vorbesc cu androizi.

-Sigur ii stii…

Dar doctorul meu este preocupat sa se joace de-a Don Quijote, pentru a mai participa activ la conversatie. Interjectiile si onomatopeele lui sunt purtate mai departe de vant, in timp ce coboram spre plaja.

A trecut o saptamana lumina de cand am parasit planeta casa. Singuratatea rece a spatiului ne apasa pe amandoi, iar lipsa unor membrii de sex feminin in echipaj pune si mai multa presiune. Cu alte cuvite… am o mancarime si m-am saturat sa ma scarpin singur.

Cucerim o pereche de sezlonguri si, victoriosi, le imbracam in prosoapele noastre. Fata de plaja noastra de pe Tazacorte, aici peisajul pare mai dinamic. Intrezaresc, prin lentilele polarizat de murdare ale ochelarillor de soare, siluete de femei.

Hmmm… simt dragostea plutind in aer. Inspir si ma inec cu aburul lui Kush.  Decid sa imi curat ochelarii, pentru a-mi analiza mai bine prada. Se dovesdeste a fi o alegere gresita. Plaja arata mult mai bine inainte de a da curatenia in mine.

Toate siluelete sexy care se conturasera pe lentilele mele murdare s-au dus ca praful in vant, lasand in locul lor caricaturi grotesti ale fanteziilor mele anterioare, iar plaja viselor mele se transforma din Clubul Iepurasilor Playboy in Jurassic Park.

In stanga noastra doi triceratopsi nemtesti stau raschirati pe trei sezlonguri in timp ce un pterodactil creol isi ciuguleste cateva pene, doua prosoape mai departe. O turma de brontozauri sta in buza oceanului, asteptand Marea Glaciatiune, in timp ce langa ei, o pereche de stegosauri albi englezesti incearca sa se ascunda de soare sub o umbrela, mult prea mica pentru corpurile lor mult prea robuste.

O testoasa gigant, cu carpacea bombata, se tareste cu greu, afara din spuma valurilor, in timp ce un T-Rex chel o supravegheaza atent din apropiere.  La cat e de mare testoasa, sigur nu va muri de foame in noaptea asta.

Nu la fel pot spune si despre velociraptorul rosu care-si unduieste soldurile sexagenare spre noi, privindu-ne amenintator pe sub sprancene.  Ii se citeste foamea in ochi… dar nu stiu daca acest lucru ma ingrijoreaza sau imi place. Totusi ideea de a fi cina unei foste colege de banca a bunicii mele nu imi prea surade, asa ca bag capul in nisip, folosind celebra tactica olteneasca de camuflaj numita STRUTUL, ascunzandu-ma din calea marelui pradator.

Doctorul Kush reuseste sa evite pericolul, ascunzandu-se in norul sau de fum si bestia trece mai departe de noi, spre toaleta plajei.

Soarele se ascunde intre nori, mangaindu-mi pielea fierbinte cu umbra rece. Cheful meu de plaja si mare dispare in briza umeda, care coboara de pe munte.  Caut tremurand cheile de la masina in rucsac si ii fac semn doctorului Kush ca trebuie sa ne intoarcem in baza.

Ne plac dinozaurii, dar locul lor este in muzeu. Nu pe plaja.  Iar Jurassic Park este frumos de urmarit cu floricele de pe Canapea. Sa te afli intr-unul este cu o experienta mult prea horror pentru gusturile mele sensibile.

Asta este… am sa ma scarpin singur mai departe… Este grea viata la frontiera.