Ne nastem intr-o lume fara timp, venind din imponderabilitatea pantecului mamei. Apoi, de la prima noastra gura de oxigen, timpul ne inghite usor, pana nu mai ramane nimic.

Mici si neinsemnati, alergam bezmetici toata viata dupa fanteziile noastre idioate, traind tot timpul cu piciorul pe acceleratie, mereu gonind aiurea catre nicaieri, convinsi ca la capatul drumului se afla acel lucru care ne va face vietile acum patetice dintr-o data foarte interesante, ignorand complet cronometrul din bord, care se apropie cu repeziciune de zero.

Atunci cand stramosii nostri s-au dat jos din copac, au facut-o intr-o lume in care timpul era relativ, exista noapte si zi, rasarit, amiaza, apus si intuneric, nastere si moarte, iar tot ce se petrecea intre aceste repere era doar o experienta.

Apoi, noi ne-am gandit sa impartim timpul in zile, ore, minute, si am crezut ca am devenit imuni la trecerea lui. Am crezut ca daca vom hacui si cioparti acest monstru, vom deveni nemuritori, si nimic nu ne va putea opri din fuga noastra haotica prin viata.

Iar timpul trece impasibil la prostiile noastre… si ne inghite complet, pana nu mai ramane nimic din noi.

Nici macar iubirea…