Un vanticel racoros mangaie frunzele prunilor din livada, aducand cu el rasaritul, intampinat de sonata matinala a naturii ce se trezeste fara snooze.

Te-ai astepta sa fie mai liniste la tara, dar parca lipseste harmalaia ritmata a orasului. Se lucreaza la doua case mai la vale, pe ulita, iar simfonia interpretata de muncitori la instrumentele lor brutale, acompaniata de urarile de bine latrate de cainii colocatari in micul cartier de case, se prabuseste abrupt peste timpanele mele inca nedezmortite dupa o alta noapte scurta de somn.

Prizez aerul racoros al primei dimineti de vara in timp ce o urmez pe Sky in plimbarea ei matinala. Poteca serpuieste subtire, urmand linia pomilor din livada pana aproape de drumul principal, dar, totusi, in prima zi de vara s unt prea amortit ca sa parcurg distante olimpice. O strig pe Sky, care ma ignora, fiind prea ocupata sa descifreze mesajele codata din pata veche de urina de pe trunchiul unui pom uscat.

O las sa bata campii si iau poteca inapoi spre casa in timp ce soarele diminetii imi mangaie obrazul nebarbierit. O aud cum topaie grabita in urma mea si ne intoarcem acasa impreuna: doua umbre in lumina primului rasarit de vara. Cerul de un albastru curat se prabuseste fierbinte peste curte, in timp ce soarele amiezii se taraste greoi de-a curmezisul, topind umbra si aruncand caldura torida a unei zile din mijlocul verii.

***

Intins pe sezlong, cu o carte in mana, incerc sa simulez fara succes bronzul de Grecia, dar fara briza si apa sarata ma simt mai degraba ca un berbecut uitat in protap decat vreun fiu al lui Poseidon pierdut in apele turcoaze.

Jos, intinsa pe gazon, Sky isi incarca bateriile de la radiatiile solare, pregatind probabil o alta dupa-amiaza de pomina. Jur ca e ceva in neregula cu acest caine. Sigur are cateva circuite arse la placa de baza.

Toropit de caldura, ma ridic si ma indrept spre furtun, plonjez in jetul fierbinte si dau cateva lungimi pana cand simt ca apa care vine de pe tub incepe sa se raceasca si cei doi senzori aflati pe pieptul meu se intaresc si-mi spun c-ar fi cazul s-o las mai usor. Pana si Adolf ma ameninta ca se retrage.

O stropesc si pe Sky, care zburda fericita, asemeni unui unicorn supraponderal, prin baltoacele formate de ploaia jetului de furtun. Apoi ne intoarcem la pozitiile initiale si lasam soarele dupa-amiezii sa ne mangaie fierbinte.

Ma resimt dupa antrenamentul de dimineata: plutesc in acid lactic de la cei zece kilometri pe care i-am muls de dimineata prin livada si pe campul din fata casei. Cine-ar fi crezut ca, acum o luna si jumatate, cand gafaiam ca o locomotiva cu aburi in urma lui Sky prin livada, voi ajunge sa gafai ca un motor Diesel de doi litri in fiecare dimineata? Eu in niciun caz. Si ce a fost doar nebunia unei nopti de vara s-a transformat intr-o constanta in viata mea pandemica.

Si, cine stie, 2020 inca nu s-a terminat. E inca timp pentru post-apocalipsacu zombies, dupa ce am fost deamagit de cele trei luni post-apocaliptice cu Netflix si HBO Go. Asa ca e mai bine sa fiu antrenat – chiar nu se stie niciodata.

E inca miezul verii si mai e mult pana cand vine iarna.

***

Sub noroi spoiti in roz si intr-un cer aproape senin, imbracat in culori purpurii, soarele se scufunda in linia intunecata a orizontului, in apusul ultimei zile de vara.

Liliecii se ridica deasupra livezii in intampinarea noptii ce vine. Un fazan striga disperat, cautandu-si, pierdut, perechea. Greierii arunca incantatii catre silueta lunii, palida, ce se inalta din lanul de floarea soarelui.

Prefer, totusi, sa ma indrept spre sfertul de soare ce se intrezareste printre trunchiurile subtiri ale livezii, in incercarea de a-i captura frumusetea intr-o ultima poza cu apusul din livada din colectia mea de pe Instagram.

Vara asta a durat cat un oftat. Si tot atat a durat si sa fac fotografia apusului ultimei zile de vara.