Jungla

Cand  prima brosura pe care o citesti in viata se cheama “Cartea Junglei” , iar primul film pe care il vezi atunci cand descoperi cinematograful se numeste “Tarzan”, cu o bunica profesoara de biologie si un tata a carui colectie literara se rezuma numai la expeditiile din colectia Delfin  (pentru cunoscatorii care inca mai sunt in viata) si la romanele lui Jules Verne si Arthur Conan Doyle, exista foarte mari sanse ca visele tale de explorator sa se indeplineasca, mai devreme sau mai tarziu si este bine sa te prinda pregatit.

De la prima pagina citita pana la primul pas facut in intunericul racoros al jungle s-au scurs mai bine de trei decenii oferindu-mi tot timpul din lume sa ma pregatesc de aceasta aventura. Sau asa am crezut…

Am inceput organizarea expeditiei, cu secole in urma, atunci cand epociile erau de aur si frigiderele puse goale la dezghetat, cand painea sa dadea pe cartela si televizorul cu portia, mai mult din plictiseala, dar si pentru ca asa era trendul pe vremea aceea. Toti voiau sa plece…

Ai crede ca treizeci de ani sunt indeajuns pentru a fii pregatit sa infrunti jungla la care ai visat o viata intreaga. Toata cartiile citite, documentarele si filmele vizionate, atlasele si jurnalele de calatorie studiate ar fi trebuit sa iti dezvaluie toate secretele ascunse de perdeaua de vegetatie deasa.

Cei 14 ani de serviciu si rutina aferenta lui ar fi trebuit sa intinda coarda din mine si sa ma trimita ca o sageata pe cararile intunecate si inca neexplorate, cu frica din mine deja ucisa de banalitatea si repetitivitatea vietii de sluga.

Cei 18 ani de relatie si cei de 7 de casatorie aveau sa ma pregateasca de singuratatea si tacerea care aveau sa ma acompanieze in salbaticie. Cei 6 de sala construisera bestia perfecta, capabila  sa supravietuiasca oricarei provocari fizice, iar depresia ma invatase cum sa le infrunt pe cele psihice.

Sau cel putin asa credeam in ziua cand impreuna cu Kush, am decis la umbra unui joint mantinal sa dezvirginam prima padure virgina din viata noastra.  Sa nu ma intelegeti gresit… Atat eu cat si el am mai fost si prin alte jungle, dar asta era o premiera pentru amandoi. Era prima care avea copaci in loc de beton si claxoane, si nu era chiar asa salbatica.

Si chiar daca atat eu cat si Kush suntem aventurieri, suntem bine ancorati in secolul 21 asa ca am ajuns la destinatie folosind cu succes Google Maps cu masina din dotare . Tot deviceurile noastre smart ne-au spus sa nu mancam in baza, pentru ca la marginea junglei se afla un restaurant unde ne putem pregati in tihna aventura, pierduti intr-un mic dejun copios.

Device-urile noastre smart nu s-au gandit ca restaurantul va fi deschis doar in sezon, iar noi suntem cam cu 6 luni in urma.  Nici noi nu am facut-o, asa ca am fost nevoiti sa incepem marea noastra aventura cu bateriile deja terminate, dar cu device-urile inutil de incarcate.

Dar cand te pregatesti de o viata pentru intalnirea cu jungla , foamea ,setea sau pofta de ceva dulce, nu se pot pune intre tine si intanirea ta cu destinul. Doar panta pe care serpuieste poteca ta o poate face. Ne-am luptat cu ea , dar dupa doua zeci de minute coboram amandoi la masina, cu plamanii in buzunar, cautand pe Google Maps cel mai apropiat restaurant cat mai indepartat de jungla.

Treizeci de ani de vise s-au terminat dupa o jumatate de ora de gafait printre copaci. Nu este rau pentru prima incercare. Altii au intrat in desis si nu s-au mai intors niciodata. Noi macar am gasit drumul inapoi spre casa…Multumim, Google!

Acum ma  duc sa ma bucur de zapada cu Sky, prin gerul de afara. Ma pregatesc de al doilea vis al meu…a doua carte citita a fost Chemarea Stabunilor de Jack London. Si chiar daca al doilea film a fost Razboiul Stelelor, urmatorea mea destinatie va fi foarte inzapezita.

Arunc postarea asta aici, va multumesc pentru atentie si ma duc sa ma antrenez cu al meu Colt Alb pe camp. Polul Nord ne asteapta, iar noi inca nu suntem pregatiti pentru asta.

Nu suntem pregatiti inca, dar suntem in grafic…

Reclame

Epilog

Adidasilor mei albi le era dor de o impachetare cu namolul trotuarului, in timp ce navigheaza prin baltile care ineaca asfaltul, in urma droidului meu de companie.  Gerul imi ureaza un “bine-ai venit inapoi, coaie!” prietenos pe sira spinarii, facandu-mi pielea sa cotcodaceasaca zgribulita , sub cele trei straturi de textile care o acopera.

Otopeni este un oras frumos…dar poate pe alta vreme. In nici un caz in aceasta zi cenusie de decembrie, in care barbosul a ramas in pana de culori si mi-a aruncat in fata ferestrei acest peisaj monocrom si plin de goliciune.

Din pacate droidului meu de companie nu ii pasa de  detaliile plastice ale peisajului dezolant de afara atunci cand se activeaza la prima geana a soarelui. Ma taraste pe urmele lui, adulmecandu-si prietenii imaginari, pentru ca nu se afla nici un alt droid de companie pe o raza de cativa parseci patrati.

Speram sa petrec iarna intr-o celula, izolat intr-o inchisoare militara a Federatiei Oltenilor Galactici, dar cu bugetul actual, mustrarea scrisa pe care am primit-o atunci cand am aterizat acasa este tot ce si-au putut permite…si chiar daca pentru toate celelalte exista MasterCard, se pare ca nu m-am ridicat inca la acest nivel de notorietate. Cu hartia semnata de amiral si cu tresele luate de pe uniforma, am ramas singur Cuc sa petrec iarna pe acest asteroid ce graviteaza uitat, in umbra planetei Bucuresti.

Bine…nu chiar singur Cuc. Droidul de companie imi aduce aminte de acest lucru, zmucindu-ma brusc si trezindu-ma din visare. Se pare ca si-a terminat rutina de dimineata si vrea sa ne intoarcem in adapostul casei.

O urmez, incercand sa patrund cu privirea dincolo de patura de nori cenusi ce se rostogoleste tacuta deasupra mea. Undeva, dincolo de ei, se afla un cer albastru care abia asteapta sa fie strabatut iar de Canapeaua Rosie si echipajul ei cu nevoi speciale, in cautarea timpului pierdut aiurea.

Silueta slaba a soarelui se eschiveaza prin vascozitatea gri de deasupra mea, inotand greoi spre centrul boltei, dar astazi, pentru el, va fi doar o alta batalie pierduta. Probabil la fel si zielele ce vor urma. Iarna deja si-a instalat taraba pe zona si o va arde la misto pe aici cateva luni bune, asa ca singura mea sansa de a mai vedea cer albastru va fi in amintirile mele de la frontiera.

Usa de la intrare se inchide in urma mea, in timp ce mai murdaresc cerul cu o ultima privire…Undeva, acolo…dincolo de nori…se afla Frontiera salbatica si misterioasa.

Droidul de companie ma taraste in sus pe scari, in timp ce mie imi este dor de Tazacorte.

Dar nu am timp sa devin patetic acum…Deja am inceput pregatirile pentru urmatoarea Xpeditie.

Se cauta echipaj…

Marea evadare

Am reusit sa fug din baza in puterea noptii, atunci cand locotenetul Miss’T isi executa coregrafia antrenamentului de seara.  Nu am mai rezistat…

Imi bag picioarele in ea de Frontiera, de planeta, de vulcani, de cascaloti si de plantatie. Am amanetat coroana de rege, am umplut rezervorul Canapelei Rosii cu combustibil si portbagajul cu tubercului ramasi de la Sparo, apoi m-am lansat in orbita, dar nu inainte de a-i trimite un holomesaj doctorului Kush cu textul : “Eu nu mai suport…Ma duc sa ma predau…Ne vedem acasa”.

Si chiar m-am saturat. Decat sa mai stau sa ma joc de-a exploratorul alaturi de locotenentul Miss’T si sa ma invart toata ziua ca un titirez prin sistemul L’Palma, prefer sa ma predau Federatiei Oltenilor Galactici si sa infrunt toate acuzatiile care imi vor fi aduse.

Asa stiu ca macar urmatorii cativa ani nu va trebui sa ma deplasez mai mult de cativa metri si nici nu ma va mai bate nimeni la cap in siguratatea racoroasa a celulei. Nu mai vreau sa aud de jungla, vulcani, cascaloti, pirati, germyeni si canarioti…Imi vor lipsi prea mult daca imi voi aminti de toate.

Mai bine ma gandesc cu entuziasm la zapada, namolul, frigul si gheata din sufletul omenilor pe care urmeaza sa-i intalnesc. Voi avea nevoie de toate aceste lucruri pentru motivatia expeditiei urmatoare…dar pana atunci, am sa ma odihnesc putin la racoare…Prea mult soare si prea multa caldura strica, pentru ca am devenit negru, schimbarea survenind din pacate doar la nivelul pielii, restul auxiliarelor ramanand de aceleasi dimensiuni.

Sper ca aceasta nota de jurnal, scrisa in timp ce imi pregatesc nava pentru saltul prin gaura de vierme, stationat pe astroportul de pe Canaria cea Mare, sa ajunga la voi prin intermediul SpaceBook-ului. Nu stiu daca voi mai putea sa mai adaug alte note de jurnal urmatoarea perioada… Totul depinde de Marea Curte Martiala a Oltenilor Galactici si de sentinta lor.

Dar pana ne vom intalni iar in sistem binar, va doresc s-o traiti cat mai lung si cat mai prosper!

Al vostru, capitan Cuc!

imageedit_3_3845539674.jpg

La vanatoare

Azi, nu a mai mers vrajeala cu mersul la plaja. Dupa antrenamentul de forta, terminat cu cele 10 ture de baza alergate in tempo de furtuna, in Miss’T s-a trezit cheful de explorare si aventura. Se pare ca nu poate sa inteleaga ca eu mi-am bagat picioarele in ea de Federatie si nu ma mai intorc acasa.

Sincer, locotentul Miss’T uita cateodata faptul ca nu sunt nascut Amazon ca ea ( sunt mai mult AliBaba Express), iar pe mama mea nu o cheama Carnitina si nici tata nu e un taur rosu, ca sa pot explora de nebun universul infinit al spatiului, la foc automat. Ce cuiul meu…nu suntem pe Playstation …suntem pe Tazacorte, la Frontiera.

Si chiar daca parul a inceput sa ma paraseasca de la 4 fara un sfert , cu un deceniu si ceva in urma…inca nu am ajuns precum colegul Picard sa o ard teleleu prin galaxie. Eu am ales sa o ard la umbra la mine, pe plantatie.

Iar sa fii rege peste canarioti si germyeni octogenari, poate fi foarte obositor…Germyenii au intodeauna o intrebare de pus, sau o problema de rezolvat, iar bastinosii apar la programul de supusi doar trei ore pe zi, in restul aflandu-se in siesta. Am incercat sa le-o scurtez cam cat de marimea iobagilor, dar m-am trezit cu liderii de sindicat la usa Bazei si a trebuit sa le accept condiitile de munca. Normal…sunt oltean si am primit mita ca sa accept.

Dar cum locotenetul Miss’T nu prea accepta refuzuri si prefer sa fiu sofer de nava, pe playlistul meu, decat sa stau azi pe zona cu galagia ei in timpane, i-am dat un holostrigat lui Sparo sa ma slaveze cu o activitate.

Asa am ajuns in rezervatie, calare pe corabia lui Jac Sparo, despicand valurile oceanului, pentru o scurta vanatoare de cascaloti.

Cum deja Miss’T s-a ocupat de programul zilei si sunt prea epuziat si aprea afumat pentru a mai arunca cu text pe ecranul alb al monitorului, voi atasa la nota de jurnal, holograma video a vanatorii. Pregatiti-va floricelele…eu ma duc sa ma inalt putin si va doresc sa o vizionati lung si prosper!

Jocul Tronului

-In Jurnalul Navei cand mai adaugi ceva? ma intreaba Miss’T, intre doua serii de flotari.

-Nu stiu…Azi imi e lene! spoiesc un raspuns cu jumatate de gura, dupa care continui sa butonez ecranul fazerului smart.

-De doua zile ti-e lene…! apoi mai baga o serie de exercitii.

-Fac si eu ce pot,boss! Nu este asa usor sa fii rege…

Pufneste si se ridica in picioare, semn ca a terminat primul antrenament pe ziua de azi. Nici nu stiu pentru ce se antreneaza?! Singurul sport pe insula e inhalatul la tubercul si sunt sigur ca nu ai nevoie de muschi pentru asta…poate doar plamani, iar locotenentul meu nu se poate plange de lipsa sau marimea lor.

-Exploram si noi ceva azi? ma intreaba atunci cand iese din dus.

-Nu cred…Imi e lene rau de tot azi. Mai mult de plaja nu cred ca am baterie in mine.

Asta e noua mea strategie. O duc pe plaja. La cum o cunosc, nu va rezista sa stea un sfert de ora linistita pe sezlong. Dupa cateva lungimi de ocean, sigur ii va veni chef sa alerge pe nisip cateva ture de plaja…Apoi ii va veni foame….ceea ce va intra perfect, dupa ceaiul meu rulat la adapostul umbrei de la palmier. Vom manca, ne vom intoarce pe plaja pentru inca alte 15 minute de agitatie pe sezlong, alte cateva lungimi de ocean si latimi de planeta, dupa care ne vom retrage linisti pe plantatie. Pana rasare luna deasupra bananierilor, sunt sigur ca locotentul meu de Securitate va fi cu rotile in sus, terminata de oboseala. Asta inseamna ca imi pot vedea linistit de regat si de noul meu hobby mentolat si scamosat de la atata frecat.

-Bine! Imi iau combinezonul pe mine?

-Cum vrei tu! Ii raspund in timp ce imi rulez “sandwich”urile pentru plaja.

-Pai tu nu mergi in combinezonul de plaja? Te schimbi in nava?

-Boss…Sunt rege! Nu ma duc intre supusi in combinezon de baie…Vrei sa zica ca regele lor oltean e sarac?!

– Pai nu ziceai ca e Jurassic Park la plaja? Incearca Miss’T sa faca tackling, fara success.

– Dupa 4 saptamani intre dinozauri, velociraptorii pot incepe sa para apetisanti! Nu strica sa arat de Instagram pe plaja…Cine stie…poate deseara manac si eu o friptura!

-Capitane…esti dus! imi spune in timp ce coboram impreuna spre nava.

-Sunt dus de mult, locotente…era timpul sa te prinzi si tu…

3 saptamani si jumatate

Dupa trei saptamani in care am spalat rufele la rau, suflecat pana la brau in chiuveta, a fost nevoie de mangaierea dulce si suava a unei femei, ca masina de spalat combinezoane din interiorul habitaclului sa se activeze si  sa curate maldarul de textile murdare, care blocase deja usa de la baie.

Pe langa dronele electrocasnice (nici nu stiam ca avem uscator de par pe nava)  Locotenetul Miss’T,  a reusit sa suprinda cu venirea ei pe Tazacorte si intreg echipajul demisionar al expeditiei…Bine…atat cat a gasit din el prin baza.

D.D.u. si-a dat restart si inca astept sa se reporneasca, iar profesorului Kush i-am trimis un mesaj in aceasta dimineata, dar cerul e senin inca deasupra junglei, semn ca botanstitul nostru nu si-a inceput inca experimentele. Manolo e in tura de noapte si oricum i se cam falfaie cand e vorba de lucruri de acest gen, fiind prea ocupat cu dormitatul la racoare in pestera lui de dragon.

Pe scurt…sunt suprins, dar am toate combinezoanele curate, habitaclul este complet functional si linsitea mea de pe plantatie s-a dus si s-a inecat in ocean. Miss’T a sosit conform planului initial, ceea ce ma ingrijoreaza putin, gasind ciudat faptul ca Federatia continua sa respecte scenariul misiunii, chiar daca eu si baietii am ales sa jucam in alt film mai departe.

Nu ma deranjeaza daca transformam tot jurnalul de bord al navei, intr-o etapa mondiala de binging pe Netflix.  Daca tot arunca cu Star Trek-uri dupa mine, acum cand am ajuns Narcos pe plantatie si Stapanul Inelelor pe Tazacorte, pot sa raspund lejer cu Apocalipse Now, sprijinit de armata mea de pirati canarioti condusa de insusi Jac Sparo, shamanul rezervatiei.  Daca aici ar fi HBO, am avea un adevarat Razboi al Tronurilor, dar cum iarna nu are cum sa ajunga pe meleagurile astea, ma voi rezuma doar la razboiul Stelelor Cazatoare in 2D, filmat in alfabet latin.

Dar am deviat de la subiect.

Lucrurile au inceput sa se schimbe odata cu sosirea lui Miss’T in baza. Baia si bucataria au devenit spatii perfect functionale, combinezoanele au fost ordonate pe culori si utilizare in vestiarele noastre personale, iar restul supusilor din baza a inceput sa inteleaga si sa respecte noul set de reguli  pe care l-am creeat.  Totul e bine si frumos in regat acum…

De exemplu astazi am aflat ca bastinosii din baza cresc aici gaini si cocosi. Nu as fi aflat niciodata acest lucru, daca nu as fi cautat dopuri de urechi in Farmaciile planetare alaturi de Miss’T, care nu poate sa doarma din cauza urletor sfasitoare ale acestor bestii inaripate. Eu nu i-am auzit cantand pana acum…bine…somnul meu este mai special fiind augumentat cu clorofila si THC.

Pana si Mesh s-a intors din morti si a inceput sa redevina activ in mediul online…iar eu credeam ca l-am pierdut din episodul 3.  Sunt sigur ca el si Miss’T vor incerca sa ne lucreze din umbra…

Pacat…ei inca nu stiu ca acum sunt doar pionii mei in tot acest gambit spatial, iar eu chiar am de gand sa castig jocul.

 

Misiunea de salvare

S.O.S 37… Se numeste misiunea de o deosebita importanta, pe care am primit-o ca cel mai inalt rang de prioritate de la Federatia Oltenilor Galactici, cu directive clare de extractie, sub orice forma posibila, a prestigiosului capital J. Cuc, aflat in prezent in sistemul solar L’Palma.

Conform ultimelor sale holograme, avem motive serioase de ingrijorare ca vom pierde nu doar un explorator dornic de noi descoperiri, ci unul dintre cei mai valorosi capitani pe care flota a cunoscut-o vreodata, bijuteria coroanei Federatiei.

Cuc, prin calitatile sale de explorator, conducator redutabil si iubit echipaj, dotat cu o sclipitoare inteligenta si tehnica, a reusit in nenumarate cazuri sa gaseasca solutii potrivite in cele mai delicate momente. Astfel, a salvat echipajul sau nu de putine ori de la o iminenta pierire, iar pe langa asta, a dus la descoperirea atator planete, specii noi, culturi, resurse, atat naturale cat si tehnologice. Descoperiri dupa urma carora, Federatia si implicit rasa umana a avut si are de castigat substantial…in cel mai avantajos mod posibil.

De ce atata agitatie si stres in jurul acestei calatorii…riscante?

Conform hologramei nr. 136, din baza noastra de date, capitanul Cuc pare sa fi capatat de-a lungul perioadei de trei saptamani de stationare pe planeta Tazacorte, o forma de halucinatie sau anestezie neuronala. In termeni mai usor de inteles, se pare ca sporii proveniti de la un anumit tip de vegetaie locala, a fost inhalat timp suficient de indelungat incat sa afecteze in mod inconstient gandirea si starea gazdei.
La o prima vedere, nu pare a fi nimic in neregula cu simptomele pe care le manifesta Cuc… Vorbeste de o stare sufleteasca linistita, pe care mediul i-o creeaza, peisaje de o frumusete unica, localnici mai mult decat primitori, numeroase activitati distractive si descoperirea multor specii biologice cu proprietati unice. Insa ceva din comportamentul sau este neadecvat. Faptul ca ignora cu atata usurinta responsabilitatile pe care le are ca si capitan, ideea ca s-a impacat cu sine si a gasit locul ideal pentru a se stabili si cel mai rau…faptul ca cere sa i se aprobe demisia din Federatie…nu poate sa ne duca cu gandul decat la un singur lucru…mintea sa este compromisa, iluziile mentale, halucinatiile puternic induse, au pus stapanire inconstient peste intreaga sa capacitate rationala.

Niciodata, capitanul Cuc nu a renuntat cu asa usurinta la indatoriile sale, plus ca este prematur inca momentul sau de retragere, lucru pe care l-a dezvaluit superioritatea sa de atatea ori. Imi aduc aminte prea bine, in cateva din momentele sale de relaxare impreuna cu echipajul sau, ca ne a dezvaluit cate putin din dorintele sale sufletesti…Ne a spus cu atata simpatie si sinceritate, ca daca va gasi un loc cat de mic in acest univers infinit, care sa il fascineze atat de mult incat sa simta ca pluteste, acolo se va stabili dar…nu inainte de timpul sau. Explorarea este prima si cea mai pasionala dragoste a sa si va perinda cu sete  si foame prin colturile universului, unde nimeni nu a mai  avut curajul sa mearga vreodata.

Conversatiie cu al nostru capitan au fost intotdeauna o placere reala si motivatia care o transmite prin propria pasiune, e delicios de contagioasa pt noi toti…De aceea il iubim asa mult.
Am deviat putin de la subiect… Sa revenim la aspectele importante ale acestei misiuni…
Asadar, avem motive reale sa credem ca planeta nu pare a fi ceea este la prima vedere. Nu credem ca scopurile ei sunt atat de pure pe cat par…Dovezi destule de persoane disparute fara urma, parca inghitite de planeta, atat localnici cat si alte specii extratereste…Deschid un caz suspicios.
Asadar, scopul meu, ca si capitan provizoriu pe naveta Globetrotter,  este sa ma acomodez cu planeta, sa-i explorez imprejurimile si sa adun cat mai multe informatii si probe, care sa fie ulterior analizate in laborator. Sa determinam cauza acestor schimbari bruste de comportament si  sa stabilim daca planeta reprezinta realmente un pericol.

In ultimul si cel mai provocator aspect pana la urma, este sa il conving pe capitan sa se urce cu mine pe naveta si sa plecam spre Federatie.
Un risc destul de mare al acestei misiuni este ca pot fi infectata si eu de sporii din aerul planetar…De aceea mi s-a facut preventiv un vaccin, ca un antibiotic, dar cu efect limitat si cu probabilitate de 70-80% de imunitate…Asadar, misiunea mea este sa ma misc cat pot de repede si eficient, sa rezolv acest mister. Cum capitanul este deja infectat, din pacate acelasi tratamentul de care dispunem, nu va functiona si pe el cat timp ramane pe planeta. Totul sta in mainile noastre si ale voastre sa il salvam pe J.Cuc!

In cateva momente pornim spre o noua aventura cu coordonatele…sistemul solar L’Palma- planeta Tazacorte. Holograma cu nr. 1 a capitanul provizoriului MissT, in misiunea S.O.S 37, in and out!
Wish us luck…live long and prosper!

– 3…2…1….Warp Speed!

Rege

Daca tot mi-am instalat baza pe Tazacorte, am zis sa trag o plimbare sa imi admir noul domeniu. Imi place sa fac asta atunci cand sunt singur si nu am pe cine sa trimit dupa tubercului lui Sparo, iar astazi este o zi speciala pentru ca sunt singur si am ramas fara provizii, pe plantatie.

Partea proasta este ca Jac Sparo a ramas si el Out of Stock (slabut…sunt aici doar de trei saptamani). Partea buna este mi l-a dat pe Maics, shaman-ul anestezist al tribului si in acelasi timp secundul lui Sparo pe vasul de vanat cascaloti cu fazerul smart.

Partea funny este ca asta este tot timpul spart in doua, dar partea dramatica este ca Max este tot timpul mult prea spart in doua pentru a te baza pe el.

Partea neutra si cea mai importanta este ca Maics apare pana la urma atunci cand ai nevoie de provizii. Doar ca trebuie sa astepti putin pana gaseste drumul si apoi pana ajunge la tine… Oricum, va dura ceva pentru ca omul este tot timpul spart …in doua.

Mi-a spus prin holomesaj sa ne vedem in port, pentru ca trebuie  sa plece pe mare cu Sparo. Tot acolo imi spunea ca ne vedem in 15 minute. Am facut un dush si mi-am luat cel mai misto combinezon de protocol pe mine (din ala cu casca intoarsa la spate si vizor complet negru) , apoi mi-am luat nava si am pilotat-o incet, cu geamurile jos si o tigare de foi in coltul gurii, pentru a-i anunta pe bastinosi, ca noul lor rege coboara pe mosie.

Holomesajul de la Maics l-am primit acum 30 de minute, dar e ok. Stiu sigur ca tipul va intarzia si eu il voi astepta. Asta si fac acum…imi termin relatia de scurta durata cu seniorita dintre buze, ascuns intr-un norisor de fum, de unde observ cum descarca pescarii canarioti fauna capturata din ocean.

Cerul este complet albastru, dar racoarea dimineatii inca e alaturi de mine si ma tine reconfortant de mana. Apa arunca sclipiri mult mai zglobii decat pestisorii maidanezi, care se alearga pe sub oglinda ei, printre ambarcatiunile primitive (veliere, catamarane) ale bastinosilor sau vizitatorilor din alte sisteme solare.

Corabia lui Jac ma saluta muta, leganata lenes de valurile ce par sa fi ratat alarma in aceasta dimineata. Totul este tranquillo pe mosie…Nici macar briza nu s-a trezit pentru gimnastica de inviorare, lasand cativa cormorani ancorati la sol, sa priveasca dezamagiti la prada pescarilor.

Dupa 10 minute de asteptare contemplativa, apare si melcul meu in parcare, tarand dupa el, cochilia de otel rosu si carpita apoi in curcubeul aromelor skittles. Cele doua bucati sparte ale lui Maics coboara din ea zambind…

-Sorry, man…apoi balmajeste ceva ce numai el poate sa inteleaga, in limbajul comun. Incearca sa isi motiveze intarzierea, dar regele stie deja motivul. Oricum nu se califica nici pentru premiul Zmeura, la cat de bine interpretreaza scuza.

Nici nu stiu de ce se mai agita sa explice?! Tot ce conteaza este prezentul…restul sunt doar cuvinte care nu vor schimba trecutul deja intamplat si nici nu vor cladi un viitor real si palpabil. Il las totusi sa se desfasoare…bastinosii canarioti de pe tazacorte inca pastreaza obiceiurile, la care noi, cei nascuti in federatie, am renuntat cu secole in urma.

Doar in secolul 21 lumea mai crede in vorbe. Cum sa mai crezi in asa ceva in secolul 23?!  Nu e de mirare ca astea aici pe planeta inca alearga cascaloti cu barca…Bine ca ei macar mai au asa ceva…Noi abia cand am tacut ne-am dat seama ca nu ii mai avem pe ai nostri.

Ma aprovizionez indata ce Maics termina de interpretrat scuzele de spart in doua, apoi trag o fuga pana pe plaja, sa vad daca au mai aparut dinozauri noi in menajerie. Jurassic Park-ul inca doarme la ora asta, insa…

Dinozaurii sunt totusi reptile si au nevoie de soare puternic sa se activeze, iar aici nu suntem pe Mamaia ca sa alergi pentru un loc mai bun in conserva.

Ma asez la o terasa de pe promenada modesta si astept “un servitor sa imi aduca un Cortado Natural y una Cola, por favor cabron” , alaturi de o alta seniorita aparuta intre buze. Bastinosii deja ma stiu…Imi spun Italiano…pentru ca tot timpul cand incerc sa le vorbesc limba sasaita, italiana este tot ce reusesc sa scuip afara.

Dar e mai bine asa…Nu trebuie sa stie multe lucruri despre capitanul J. Cuc, fost ofiter al Flotei Interstelare si cetatean de onoare al Federatiei Oltenilor Galactici, pana a demisionat.  E de ajuns sa stie ca acum eu invart lucrurile pe zona.

Ieri eram capitan de nava interstelara…dar parca e mult mai bine regele plantatiei, pe Tazacorte. In ritmul asta sigur ajung imparat in cateva luni. Deja am pus piatra de temelie…daca nu se va ocupa de constructie mesterul Manole, cine stie…poate in cateva luni va bat la usa cu armata mea de canarioti.

Nu se stie niciodata…Cerul este limita…

Pe plantatie

Singur pe plantatie.  Toata lumea este ocupata cu cautatul timpului pierdut, oriunde mai putin aici. Din pacate al meu a fugit cu mult timp in urma si ma vad fortat sa o ard solitar la umbra bananierilor, pierdut intr-o duminica moale si pufoasa.

As putea sa frec menta iar prin rezervatie sa ma vad cu Sparo si bastinosii sai, dar imi este lene si sa numar scarile pe care trebuie sa le cobor pana la nava, asa ca nu exista nici o sansa sa le abordez prea curand.

Mesajele cu fum care se ridica in deparatare pe munte, sunt sub forma de cerculet. E clar…si doctorul Kush o arde aiurea prin baza lui si nu vrea sa fie deranjat din experimentele sale. Dar nici nu planuiam asa ceva…asta ar insemna pe langa coboratul scarilor pana la nava, si urcatul cararii pana la baza din jungla. Nu ma simt in vana azi…poate alta data.

D.D.u. 2.1 se incarca tacut intr-un colt, blocat cu privirea rece de android in bucata de plastic din mana sa. Nici daca as vrea nu as putea sa-l activez acum…dar oricum completeaza bine decorul de pe balcon asa ca il las acolo, ca da bine ca sperietoare de canarioti.

Manolo a inceput sa lucreze doar in tura de noapte, de frica gusterilor care misuna ziua prin baza. Asa se intampla cand te dai mai dragon decat esti…te arde orice hobbit cu sange rece. Degeaba face flotari in pestera lui…noaptea cand iese el la impresie artistica, nu mai e nimeni pe zona.

Singurul care ma deranjeaza este acest alb al monitorului, care-mi cere cateva cuvinte pentru nota de jurnal de astazi. As vrea sa pot sa-l ajut, dar nu le am la mine …poate intr-o alta zi, cand imi aduc aminte sa le iau.

Tuberculul lui Sparo arde mocnit in pipa, asteptand sa-mi inece plamanii cu aburul lui greoi. Se entuziasmeaza totusi degeaba atunci cand buzele mele ating pipa …nu stie ca ai mei stiu sa inoate. Eu il las totusi sa incerce. Ce se poate inatmpla?!

Frunzele bananierilor imi soptesc cantece de ploaie atunci cand briza oceanului le mangaie racaoros, dar mirajul dispare in lumina torida a soarelui.

Privirea alba si goala a monitorului inca insista sa o hranesc, dar o evit si plonjez in albastru imaculat al cerului, urmarind o mica cireada de norisori, captivat fiind de geometria lor.  Mi se pare ca unul are forma de cascalot…

Pana termin de vanat pe Moby Dick, va las pe voi sa paziti monitorul asta alb. Ne auzim cand imi aduc aminte sa iau cuvintele la mine…

S-o ardeti toti, lung si prosper!

Demisia

Acesta este ultimul meu holomesaj in calitate de capitan al expeditiei si de cetatean al Federatiei Oltenilor Galactici si vine insotit de demisia mea din toate functiile si fractiile Flotei Imperiale Oltenesti.

Imi bag picioarele in ea de explorare si ma campez definitiv aici pe Tazacorte. M-am saturat sa tot sar din asteroid in asteroid, ca un fluturas din floare in floare, in cautare de resurse pentru Federatie. Sa trimita in puii mei un satelit, cum fac restul Federatiilor vestice…aici este mult prea multa menta, iar frecatul si rulatul ei dureaza prea mult pentru a mai avea timp si de pierdut aiurea in spatiu.

Prefer sa prospectez plaja de pe sezlog la umbra palmierului, cu briza racoroasa a oceanului furandu-mi fumul de pe buze, in timp ce valurile inspumate incearca sa imi creasca concentratia de sare de pe pielea arsa de soare.

Si daca ploua pot pleca cu Sparo sa ne prajim in larg la o vizionare de cascaloti, delfinoi si balenute, sau ma duc pe munte, in laboratorul portabil al doctorului Kush  pentru putin studio botanic. Acum, echipat si cu droidul de protocol deja pot interactiona cu bastinosii si colonistii germyeni de la alt nivel.

Chiar daca traim la marginea civilizatiei galactice, fara wi-fi si televizor, fara filme sau desene animate nici unul dintre noi nu mai simte nevoia de a reveni inapoi pe Romania.  Puteti sa va faceti  de cap cat vreti voi, pentru ca noi nu ne mai intoarcem.

Prefer timpul dilatat de pe Tazacorte in fata celui limitat de acasa, iar agitatia vietii tehnologizate din Federatie paleste, ca o basina in vant, in fata calmului din sistemul L’Palma.  Canariotii nici macar nu au cuvatul “stres” in vocabular…sunt mult prea tranchillo pentru acest lucru.

Aici colonistii germyeni sunt prajiti de la varsta, bastinosi prajiti de la vreme si noi de la tuberculii lui Sparo, iar eu aleg sa ma topesc sub cei doi sori de pe Tazacorte, decat sa tremur sub becul palid al Federatiei, chiar daca civilizatia tehnologizata se afla la mii de ani lumina.

Vom continua sa tinem legatura prin intermediul jurnalului de bord al Canapelei Rosii, dar pana la urmatarea mea transmisie mai este multa menta de frecat.  Sa aveti o viata lunga si prospera!

Al vostru EX-capitan J. Cuc!

 

P.S.  Salutati-l pe Peter din partea mea si spuneti-i ca ma bucur ca nu m-a gasit pe acolo. Winter is coming!