Inarmat cu o pagina alba si cu un pix aproape functional, urc in teritoriul intunecat al mintii mele ratacite. Bestia rosie s-a tarat si s-a ascuns in umbra intunericului de aici, lasand in urma cioburi de cuvinte colorate si resturi de idei, care sa ma ghideze spre barlogul ei rece.

Poteca serpuieste subtil prin jungla mea mentala, calauzindu-mi pasii spre adancurile neexplorate, tot mai aproape de lacasul marelui monstru rosu. Incolacita in jurul trunchiului diform al unui copac, o fraza banala sasaie defensiv, expunandu-si dantura stirba. Sus, in desisul padurii, un gand ratacit fredoneaza fals un cantec, apoi isi ia zborul departe, starnind in urma sa un fosnet de amintiri… Cateva clipe mai tarziu, linistea absoluta cuprinde intregul tinut. Doar fosnetul pasilor mei tremura soptit pe covorul de idei uscate, care acopera solul.

Bestia este aproape. Ii simt prezenta chemandu-ma parca cu un strigat mut, iar eu inaintez inarmat doar cu o coala alba si un pix… aproape functional.

Inaintez tacut, cu ambele arme pregatite. Un paragraf se deschide intunecat inaintea mea si in timp ce ma afund in el realizez ca sunt lipsit complet de munitie. Cuvintele si ideile imi lipsesc cu desavarsire.

Bestia rosie tasneste din umbra junglei in fata mea, pe poteca.

Nu este prima data cand ne confruntam. Am facut-o de atatea ori in anii ce au trecut, si tot de atatea ori m-am intors victorios. Dar de data asta monstrul pare schimbat, transformat in ceva mult mai salbatic si mai primejdios, de anii care ne despart de la ultima noastra inclestare.

Solzii lui textili arunca vapai de un rosu aprins, iar ochii imensi de culoarea lemnului de nuc, scanteiaza reci in timp ce ma urmaresc atent. Bestia este mult mai mare si mult mai infometata decat o stiam, iar frica incepe sa-mi zgarie venele cu gheare lungi si reci, desenand fiori reci pe sira spinarii, in timp ce ma tine paralizat in fata monstrului.

Canapeaua Rosie aluneca usor spre mine, punand la pamant trunchiurile de copaci din calea ei, pregatita sa-mi de lovitura de gratie.

Inchid ochii si strang pixul la piept, ascunzandu-ma in spatele scutului alb de hartie. Ii simt rasuflarea fierbinte pe piele si toata viata imi trece prin fata ochilor… Dar lovitura fatala intarzie sa cada.

– Era si cazul sa apari, jefe! Te astept de mai bine de un an! tuna vocea ragusita a bestiei.

– Credeam ca m-ai uitat, raspund usurat, deschizand ochii. Te caut de cateva luni, din pandemie, dar abia acum am reusit sa dau de urma ta.

Canapeaua se intinde inaintea mea, lasandu-ma sa urc pe cocoasa ei rosie, apoi cu un falfait de perne se ridica in zbor si lasam in urma noastra intunericul junglei de la mine din minte.

– Am fost tot timpul aici, asteptandu-te – imi spune, in timp ce plutim. Recunoaste… Nici macar nu te-ai obosit sa ma cauti.

– Imi pare rau. Am incercat sa o fac, dar am fost prea ocupat cu altceva! raspund, trist, dar ea nu ma crede.

– Acum un an ai promis ca nimic nu ne va mai desparti… Ai promis…

– Imi pare rau! Sincer… chiar imi pare nespus de rau. Dar ne-am gasit acum si nu mai am de gand sa te parasesc iar.

 

Ii simt tristetea in tacerea cu care-mi raspunde. Ii ating textura rosie cu o mangaiere, in incercarea de a-i arata ce simt.

 

– Chiar imi pare rau, Roscato! Dar am avut ceva important de facut…

Isi intoarce privirea trista spre mine, in timp ce plutim amandoi prin vartejul de ganduri din mintea mea.

– Ce ai avut de facut atat de important incat sa nu te mai gandesti la mine?

Oftez si continui sa o mangai:

– Am avut timp de pierdut…