Mi-am pierdut umbra.

A zburat purtata de vantul tomnatic care sufla de mai bine de o saptamana pe campul de langa casa. Vara nu pare prea hotarata sa plece, dar nici prea incantata sa stea, iar noaptea ne lasa prada racorii stelelor care stralucesc parca mai puternic acum, cu scurtarea abrupta a zilei.

Mi-am pierdut umbra.

Am vazut-o parca alergand, goala, printre prunii din livada, in lumina colorata a apusului primei zile de toamna. Am incercat sa alerg dupa ea, dar este imposibil sa prinzi o naluca… Si poate nu e atat de imposibil, dar sigur e extrem de obositor. M-am intors acasa abatut, conservandu-mi energia.

Mi-am pierdut umbra.

A plecat pe meleaguri straine si a uitat complet de existenta mea. Probabil pluteste fericita, in urma cuiva care o plimba mai mult decat mine. Tot timpul mi s-a parut ca am o umbra prea urbana pentru ruralul din mine. Si chiar daca vara a trecut, soarele ei inca a ramas pe cerul imaculat de albastru, iar eu, gol, m-am refugiat in racoarea unei alte umbre. Inca mai simt fierbinteala mangaierii lui, atunci cand sunt nevoit sa ies din carapace, pentru rutina zilnica a jobului. Am pierdut-o. Dar recunosc ca tanjesc dupa imbratisarea racoroasa a unei noi umbre.

Cine stie?! Am sa o intreb… Poate vrea sa fie noua mea umbra… Nu-mi place sa ma simt asa gol.