Stau in masina parcat si privesc la fumul de tigara care se scurge usor afara, in noapte. Melodia de la radio il urmeaza si ea subtil in intuneric. Imi este dor de Craiova…

– Te pot duce eu! imi sopteste reflexia din oglinda retrovizoare. Nu e asa departe… Putem prinde rasaritul acolo…

O las sa vorbeasca si ii acopar vorbele cu un oftat de fum. Craiova de care imi este dor este mult prea departe pentru a mai ma putea intoarce la ea. Dar ce frumos ar fi sa pot baga in marsarier si sa pot intoarce timpul inapoi?! As ajunge acolo chiar mai repede, atat timp cat oglinda imi spune ca unele lucruri pot fi mai aproape decat par.

Din pacate, nemtii nu s-au gandit sa ii instaleze submarinului meu galben nici o optiune care sa imi permita calatoria in trecut, si acum ma vad prins cu centura de siguranta de prezent, in timp ce fantomele coloreaza cu nostalgia mea intunericul.

Ies din masina care clipeste in urma mea in timp ce se inchide. Nici o stea pe cer. Nici un zgomot care sa trezeasca noaptea in care ma pierd cu gandul la Craiova mea.