Acum mult timp, intr-o galaxie foarte, foarte indepartata, ii spuneam acestui loc “acasa”. Totul se petrecea cu cateva vieti in urma, dar fantomele trecutului inca mai salasluiesc in lucrurile uitate de personajele filmului precedent, ascunse in umbrele de pe holul lung si ferit de lumina soarelui.

Noua mea veche casa este goala si rece. La fel era si atunci cand am decis sa o parasesc pentru a cauta bucuria vietii in alta parte. Nu s-a schimbat nimic aici, cu toate ca au trecut doi ani. Urmele din precedenta mea viata inca se mai pastreaza in pestera asta… doar actorii se pare ca si-au gasit alte contracte in alte parti. Imi vor lipsi… dar ii inteleg. Nici eu nu as fi vrut sa joc intr-un film asa de prost ca cel dinainte. Oricum din cauza distributiei slabe si a scenariului prost, am ajuns sa am frigiderul plin de Zmeura. Nu am ratat nici o categorie la care am fost nominalizati.

Dar acum m-am intors  aici si cel putin pentru o perioada, aceasta pestera imi va fi din nou casa. Si mie si demonului cu ochi albastri, care, in timp ce eu imi ung vechile cicatrici cu alifia amintirilor pierdute, se ocupa de exorcizarea noului ei domeniu. Reuseste sa se calmeze abia dupa doua tentative de preluare a puterii esuate si trei suturi in cur. Dar supravietuieste esecului, doar pentru a lucra la noi planuri de razvratire… speranta moare ultima. Mai ales cand esti pisica si ai mai multe vieti decat mine in jocurile video.

Dar barca care ne-a adus inapoi acasa a fost prea mica pentru a putea lua alaturi de noi Canapeaua si prea galbena pentru a fi asortata cu rosul aprins al celei care mi-a fost alaturi in ultimul an. Oricum proprietarul ei nu ar fi fost de acord cu acest transfer, iar canapeaua de pe care scriu acum poate avea orice culoare doresc muschii mei de amfibian, atat timp cat eu sunt la butoane.

Oricum, umbra ei intunecata inca ma vegheaza din colturile intunecate ale imaginatiei si spiritul ei va salaslui tot timpul in liniile de program din spatele acestui site. Jurnalul merge mai departe… chiar daca eu sunt asezat atunci cand il scriu.

M-am intors acasa, dupa doi ani in care m-am plimbat ca un melc prin Bucuresti. Mi-am parcat cochilia veche si fac o mica pauza pentru a-mi calma nebunia din ganduri si a-mi sterge lacrimile inimii mele triste si bolnave.  Respir amintirile din praful care s-a asezat peste trecutul meu. Sunt deja facut cioburi asa ca nu imi mai este teama ca mai pot sfarama ceva din mine. Doar stau cu ochii inchisi… si fac o mica pauza.

M-am intors acasa. Sunt doar eu si cu Blu intre acesti pereti reci, dar cat timp voi scrie, stiu ca nu voi fi singur. Si pentru asta va multumesc!