Poate ca intr-o buna zi am sa reusesc si eu sa cobor cu picioarele pe pamant, cu toate ca aceasta idee nu m-a incantat niciodata. Probabil de aceea risc inca sa fac otita, ascuns cu capul in nori, ferindu-ma de privelistea dezolanta a vietii de barbat matur. Stau ferit la umbra planurilor mele juvenile, ferit de adevarul simplu, rece si trist al vietii, furisandu-ma in imaginatia mea infantila, departe de banalul plin de responsabilitati al rutinei zilnice.

Poate, in timp, voi reusi sa aterizez si sa ma pierd printre siluetele din multime, devenind la fel de lipsit de culoare si substanta ca si restul sufletelor triste care ma vor inghiti si apoi ma vor scuipa cu picioarele inainte, uzat si folosit. Doar un corp in care lumina s-a stins cu mult timp inainte ca eu sa inchid de tot ochii, departe de nori, soare, si cer albastru.

Poate, candva, am sa revin la realitate, plictisit sa tot cunosc bucuria invingatorului in lumi virtuale si am sa doresc sa imi simt sufletul sfasiat de infrangerile crude pe care viata le are pregatite pentru fiecare. Nu am avut niciodata tendinte masochiste, dar toate pot avea un inceput. Pacat ca aici am doar o viata si nu am posibilitatea de a salva jocul inaintea unei incercari dificile. Iar fara controller nu prea ma descurc bine.

Poate, intr-o zi, nu am sa mai ascult muzica mea de neadaptati si am sa diger afonii de la radio si  televizor, asemeni unui nou-nascut, atras de orice sunet ritmat, incapabil sa inteleg cuvinte si mesaje, totul reducandu-se la instinctele primordiale, pierdute de pe vremea cand bunicul meu a coborat din copac si a patruns in pestera. Si am sa dau din cur ca Rhianna, cu toate ca am doar 76 de kile, iar fesierii i-am uitat in sala ultima oara cand am fost pe acolo. Acum un an.

Poate am sa incep sa ma gandesc mai mult la cum ma simt eu si mai putin la cum ii fac pe altii sa se simta. Am sa traiesc rece si matur, ca un mare barbat alb la vanatoare de foci, inotand ca un orb prin viata involburata, ghidandu-se numai dupa mirosul de sange si de bani, pana cand sfarseste intr-un navod intins de cei de sus si ajunge conserva in salata unei gagici la dieta. Si atunci nu voi mai fi naivul care viseaza la prostiile pe care le-a citit in carti si le-a vazut in filme, pentru ca atunci voi sti ca nu mai este nimic care sa merite salvat in lumea asta. Pentru ca totul se reduce doar la supravietuire.

Poate va veni vremea cand nu am sa mai cred in iubire si nu am sa imi mai incredintez inima labila, oricarei persoane care va incerca sa lipeasca la loc cioburile sufletului meu, facut bucatele in urma aterizarilor fortate de realitatea zilei de azi. Atunci am sa si invat ca in secolul asta, totul se reduce la consum si nu am sa mai fiu asa trist cand iubirile si prieteniile se vor consuma si vor fi inlocuite de altele, mult mai ieftine, fabricate parca in China- monstrii grotesti ai economiei de piata in care ne traim vietile mature.

Poate ma voi schimba in mod natural si nu fortat de imprejurari sau de anturaj. In aceea zi camuflajul va disparea, pentru ca nu voi mai avea nevoie sa-l ascund pe tanarul rebel de legile ipocrite ale societatii. Nu va mai fi nevoie de masti si costume, fum si oglinzi de partea cealalta a baricadei. Acolo, totul este ordonat si programat deja. Trebuie doar sa urmezi instructiunile si sa iti asculti superiorii.

Poate voi face mai multe… dar nu azi. E sarbatoare si nu se lucreaza. Stau cu capul in nori, pasc, si astept sa aprinda cineva lumina la Ierusalim, ca sa ciocnesc si eu cateva oua cu pisica. Poate am sa incerc maine… Sau poate altadata. Nu ma grabesc. Pasi mici, viata lunga… si sarbatori fericite!