Migrena care ma viziteaza in aceasta dimineata de vineri pare scoasa direct din filmele cu Chuck Norris. Doua lovituri seci la tampla, urmate de inca una in ceafa si ma vad prabusit la podea, pe Canapeaua Rosie. Blu sta pe pieptul meu. Nu imi dau seama daca ma numara sau ma roaga sa o hranesc, dar durerea pricinuita de migrena este prea mare ca sa imi mai pese.

In spatele ochilor inchisi, am o incercare nereusita de dialog mental cu durerea care imi apasa pe cutia craniana. Dar nu ai cum sa castigi cu o femeie, asa ca ma vad nevoit sa abandonez discutia si sa recurg la un gest radical. Fiecare pas pe care-l fac pana la bolul magic cu medicamente, care troneaza pe masa din bucatarie, este o adevarata tortura. In astfel de momente, incepi sa urasti gravitatia si iti doresti ca omul sa nu se fi inaltat niciodata pe verticala.

Ajung cu greu la destinatie. Iau doza pe care o consider eu necesara pentru a ucide durerea, ignorand complet prospectul. Nu-l mai citesc de la prima migrena de la 14 ani, cand mi-am dat seama ca informatia din el nu ajuta la uciderea dusmanului… doar la cea a ficatului.

Cu pasi galopanti de mort viu, ma prabusesc la locul meu, in bratele canapelei, in timp ce Blu continua sa imi  cante prohodul. I-am umplut si bolul cu mancare, in timpul expeditiei mele in bucatarie, asa ca o ignor din nou. Oricum nu inteleg pisiceasca pe migrena asta, la ora asta matinala. Am uitat-o in dormitor, printre perne.

Inchid ochii, incercand sa vizualizez durerea, asa cum am invatat cand eram doar un tanar padawan in Academia Jedi. De fapt, doar ma amagesc pe mine, pana isi fac pastilele efectul. Poate asa reusesc sa mai si dorm putin, mai ales ca vizita neasteptata a Migrenei m-a facut sa imi anulez toti pacientii din aceasta dimineata.

Deschid televizorul, il dau pe stiri si incerc sa ma las prada usoarei stari de relaxare care incepe sa imi mangaie tamplele. Pe canalele de sport nu e nimic la ora asta, asa ca imi incerc norocul pe cele de stiri traditionale. Este vineri. In weekend ne pregatim sa pastem. Nu cred ca stirile normale imi pot strica karma care incepe sa-mi zambeasca prin perdele. Simt razele soarelui cum imi mangaie fata, in timp ce stau cu ochii inchisi, cu capul pravalit pe o perna, ascultand-o pe tipa de la meteo cum imi spune ca maine va ploua. Ce bine ar fi daca ar sti si daca maine migrena imi mai pregateste o alta supriza…

Nici fata cu horoscopul nu stie daca maine ma va durea iarasi capul. Incearca sa ma vrajeasca cu niste chestii relative, dar o ignor ascuns in spatele ochilor inchisi, intors cu spatele la televizor. Migrena e deja pe picior de plecare. Se pare ca am calculat bine doza de analgezice…

Putina publicitate, apoi televizorul ma ia de prost si imi spune ca trebuie sa beau lichide ca sa supravietuiesc. Ce m-as face fara el? Oare cum am reusit sa supravietuiesc, privat de atata informatie utila, pe vremea lui Ceausescu? Dar parintii mei, oare cum au supravietuit?!

Continui sa caut somnul, lasand vocea prezentatoarei de stiri sa imi aline durerea, cu dictia ei perfecta si cu ritmul ei, usor spre rock, cu care isi citeste rolul de pe prompterul invizibil. Dar astazi nu este ziua mea norocoasa.

Titlul stirii se loveste sec de timpanele mele. Nu-l iau in seama, fiind ocupat sa ii fac cu mana Migrenei, care inca sta agatata de prag, nehotarata inca ce sa faca mai departe. Dar tipa de la stiri insista, precipitata, sa imi spuna ca Ghita a fost arestat. Si cu toate ca am inteles acest lucru, urmatoarea jumatate de ora  tina sa imi repete aceasta informatie, cu un ton grav, de parca lumea mea va urma sa se schimbe incepand din acest moment. Din pacate, am incetat sa o mai cred, tot de pe vremea primei migrene, pe cand aveam 14 ani. Chiar daca domnisoara se agita si imi spune incruntata stirea, nu mai cad in capcana intinsa de televizor. Nici macar atunci cand langa tipa apare un tip imbracat in costum, cu o fata de intelectual trezit devreme, care incearca sa ma minta de ce este asa important pentru mine sa stau infipt pe Canapea si sa ma agit emotional pentru un lucru care nu are nici cea mai mica insemnanatate pentru planurile si viata mea. Sunt doar doua babe, imbracate business, care chibiteaza pe marginea unui subiect despre care nici ele nu stiu exact cum va evolua. Doar isi dau cu parerea cum ne dam toti, din lipsa de o activitate concreta si productiva. Ei cred ca ne furnizeaza informatii, dar, de fapt, ascult doar opinii si atat.

Tipul de la colt, care vinde ziare, stie toate aceste informatii… si nu a ajuns prea departe. De doi ani, tot ziare vinde, iar tehnologia smart probabil il va lasa fara serviciu. Dar televizorul nu-i spune asta. Ii spune ca Ghita s-a predat. Ghinion. Inca o persoana care nu va mai cumpara ziare…

Schimb canalul, preferand sa ascult linistea dintr-un meci de tenis de pe canalele de sport, decat sa mai aud vocea iritanta a prezentatoarei. Dar este prea tarziu… Migrena s-a razgandit si a decis sa mai ramana putin. Cred ca au speriat-o si clopotele bisericii de vis-à-vis…

Ma ridic greoi si imi prepar un ceai. Asta nu are prospect, asa ca il fac dupa ochi. Durerea imi mangaie dulce tamplele, pe ritmul loviturilor de tenis. Doar pe Blu a reusit sa o adoarma Ghita, iar acum zace incolacita pe perna pe care ar fi trebuit sa dorm eu.

Sorb licoarea magica, inchid ochii si imi asez capul greu langa pisica, care incepe sa toarca usor. Canapeaua ma strange cald in brate, in timp ce eu alunec lin in somn. Durerea e inca prezenta, dar ramane incet in urma, in timp ce ma pravalesc in amalgamul de ganduri din capul meu. Timpul se dilata, iar Migrena dispare incet. Dar sunt prea ocupat sa dorm, pentru a mai inchide usa in urma ei.

Ce liniste e fara Ghita…