Aflata intre o pisica cu ochi ametitori de albastri in stanga mea, un ceai de-adevaratelea, nu metaforic, cu iz puternic de Coldrex pe masuta din fata si un pseudofizioscriitor in partea dreapta, stau linistita (sau prizoniera, daca tot sunt inconjurata de atatea obstacole), tabacindu-mi fundul pe o canapea rosie.

Sunt invaluita de excesul subit de inspiratie care a dat buzna peste MyMoody, aka Jurnalul Canapelei Rosii mai nou pe pagina de Facebook, care, dupa ani si ani de talent neexplorat, necercetat, nefructificat, din pliciseala sau efectiv din prea incarcata sa adancime sufleteasca, a decis sa scoata la iveala si sa isi faca cunoscute gandurile pe foaia de hartie clasica sau virtuala. Bine, stati linistiti… daca v-am dat impresia ca inspiratia sa iluminata provine in mare parte de la muza sa incantatoare si frumoasa, care ii da aripi and stuff, va cam tai elanul si imi pare rau sa stric romantismul. Sustinut de cana de ceai nelipsita la orice postare de pe postamentul cu Superman special pentru belsita sa favorita, valul sau de idei se sparge constant de zidul mintii mele, ca doar cineva trebuie sa asculte si sa-i editeze postarile, nu?!

Anyways, mi se pare mie acum, ca postarea mea are un aer de Fifty Shades of Grey versus doar Grey, nu? La inceput apar doar cartile scrise din perspectiva ei inocenta de analiza si pe urma vine si replica lui Grey care strica tot romantismul, cand afli defapt cat de intunecate si eronat repartizate erau gandurile sale. Ca idee, se pare ca veti avea doua variante ale canapelei rosii, usor mai ironice, mai simpatice sau pur si simplu doua unghiuri diferite de a privi acelasi lucru :). S-a cam incruntat putin viitor scriitorul meu la o ocheada a ceea ce etalez acum pe ciorna… se pare ca nu ii surade ideea sa fie dat putin in vileag . 🙂

Sa revenim la Hank Moody, personajul principal din serialul Californication pe care, spre rusinea mea, nu l-am urmarit de cand a inceput, in rand cu toata lumea, darm hei, partea buna este ca pot vedea toate cele 7 sezoane deodata si intr-un fel pot sa trisez… va dati seama sa fi vazut toate seriile in 7 ani?! La cat de mult m-a prins acest serial si cat de cool este facut, cred ca mi-as fi ros unghiile de la maini si picioare sa fi asteptat cate o saptamana pana la o noua aparitie. Se pare ca My Moody se regaseste in acest caracter frumos conturat, un scriitor modern, sarmant, foarte placut de toti si de toate mai ales, cu o viata delicios de tumultoasa in the state of California. Prima mea intrebare catre el a fost:

• Tu vrei sa te faci blogger sa iti maresti numarul de urmaritoare sau mai pe romaneste, de gagici pe FB, ca sa fii bagat in seama si mai mult decat pana acum?! Raspunsul sau a fost simplu…
• Nu eu fac ceva special, ele ma cauta, eu fiind doar eu cum sunt cu toata lumea. Pot sa intru in orice tip de conversatie, usor misogin, spun ce gandesc, imi place sa aflu mereu lucruri noi si sa ascult ce idei au ceilalti, mai mult misogin cu femeile, nu doar usor… si tot ele ma cauta inapoi… cu ce gresesc?! Sunt doar eu 🙂

Poate stric iar romantismul… dar am pus o intrebare destul de logica, nu? Ca doar i-am laudat destul potentialul sau de scrib mai sus, sa trecem si la intrebari mai practice, nu-i asa?

Sunt femeie… bate-ma naravul 🙂

Dupa cum am spus mai devreme, la inceputul blogului, am fost involuntar molipsita de acest aer artistic care domina in apartament de cand My Moody a inceput sa se desfasoare in liniste, de la achizitionarea unui laptop de cateva saptamani. A mai avut tentative si anul trecut, ca doar i-am facut cadou vreo trei carnetele, numai sa inceapa sa scrie, dar se pare ca tehnologia moderna a invins arta manuala si rustica… parerea mea este ca nu prea isi intelegea scrisul de la mazgalituri si s-a lasat pagubas.

Asa sunt barbatii, mai mofturosi si trebuie impinsi de la spate cateodata sau mai simplu, una dupa ceafa accidental cand mai fac nazuri. Va spun sincer, ca de anul trecut incerc sa il motivez sa porneasca odata sa scrie, ca fraierelul chiar are imaginatie sa va distreze cu ineptiile lui. Dar deh…nu m-am gandit ca varianta unei tehnologii era defapt secretul si m-am chinuit vreo sase luni in van. Am ajuns la concluzia ca barbatii sunt simpli… nu au nevoie de artificii sa functioneze ca noi, femeile. Inca un exemplu care confirma regula.

Sa stiti ca nu va voi bate la cap in viitoarele mele postari cu a-l da in primire pe mister-ul care scrie despre jurnalul unei canapele rosii. Deja spune el destule. Voi dezbate alte subiecte. Pentru inceput am vrut doar sa scriu despre ceva si am avut inocenta-vinovata satisfactie sa il iau putin peste picior pe cel in culpa pentru prima mea expunere in scris.

Imi dau seama ca am vorbit mult si este timpul sa inchei… sunt femeie… bate-ma vina 🙂