Ciocanitul anemic de la usa abia reuseste sa tulbure linistea prafuita din casa. Dar cand taranul de Claudiu iti bate la poarta, se muta muntii din loc si marea se despica in doua, exact ca in filmele cu supereroi pe care le-am vazut cand eram mic.

– Cine e? se aude un crocanit suav din spatele usii.

– Stii prea bine cine e! raspunde modestia din mine. Numai eu stiu de existenta ta.

Intr-o simfonie de druguri cazute si lanturi atarnate, usa scartaie lin in semn de deschidere. Un iz proaspat de antichitate imi gadila narile intr-un stranut ce straneste rotocoale nervoase in panzele de praf din interiorul incaperii.

Incerc sa imi adaptez privirea uzata la intunericul ce ma intampina, si inaintez la nimereala prin marea de negura care imi ineaca pasii, lasandu-mi statutul vertical la voia sortii. Ma las calauzit de vocea din bezna.

– Stiam ca te vei intoarce, jefe!

– De aia mi-am julit degetele batand la usa ta! spun, pasind cu grija.

Silueta din intuneric e complet impietrita, dar cu toate acestea continua sa vorbeasca cu mine.

– Stiam ca nu vei putea sta departe de mine!

Ofteaza.

– Nu pot sta departe “mult” de tine – corectez eu. Ca departe tot am stat pana acum si am vazut ca s-a putut.

De linistea care s-a lasat nu am cum sa ma agat, asa ca ma opresc din mers.

– Esti suparata pe mine? intreb, precaut. A trecut ceva vreme de cand nu am mai trecut pe aici… Te-as intelege daca ai fi.

“Si mi-ai da mie prilej sa caut scuze. Stii foarte bine ca sunt bun la asta…” continui mut, intr-un colt ascuns al mintii.

– Nu sunt suparata! Te cunosc… Stiam ca voi trece si prin asa ceva cand te-am cunoscut.

Ajung langa ea si ma asez. Ii simt atingerea comfortabila si ma las imbratisat de ea.

– Pe unde ai fost? ma mangaie, curioasa, vocea ei.

– Iti spun maine… soptesc, inchizand ochii. Promit ca am sa iti povestesc maine… Acum, lasa-ma sa ma simt si eu putin acasa…

Si canapeaua tace si ma cuprinde cu imbratisarea ei rosie. Hmmm… uitasem senzatia asta…