Epilog

Adidasilor mei albi le era dor de o impachetare cu namolul trotuarului, in timp ce navigheaza prin baltile care ineaca asfaltul, in urma droidului meu de companie.  Gerul imi ureaza un “bine-ai venit inapoi, coaie!” prietenos pe sira spinarii, facandu-mi pielea sa cotcodaceasaca zgribulita , sub cele trei straturi de textile care o acopera.

Otopeni este un oras frumos…dar poate pe alta vreme. In nici un caz in aceasta zi cenusie de decembrie, in care barbosul a ramas in pana de culori si mi-a aruncat in fata ferestrei acest peisaj monocrom si plin de goliciune.

Din pacate droidului meu de companie nu ii pasa de  detaliile plastice ale peisajului dezolant de afara atunci cand se activeaza la prima geana a soarelui. Ma taraste pe urmele lui, adulmecandu-si prietenii imaginari, pentru ca nu se afla nici un alt droid de companie pe o raza de cativa parseci patrati.

Speram sa petrec iarna intr-o celula, izolat intr-o inchisoare militara a Federatiei Oltenilor Galactici, dar cu bugetul actual, mustrarea scrisa pe care am primit-o atunci cand am aterizat acasa este tot ce si-au putut permite…si chiar daca pentru toate celelalte exista MasterCard, se pare ca nu m-am ridicat inca la acest nivel de notorietate. Cu hartia semnata de amiral si cu tresele luate de pe uniforma, am ramas singur Cuc sa petrec iarna pe acest asteroid ce graviteaza uitat, in umbra planetei Bucuresti.

Bine…nu chiar singur Cuc. Droidul de companie imi aduce aminte de acest lucru, zmucindu-ma brusc si trezindu-ma din visare. Se pare ca si-a terminat rutina de dimineata si vrea sa ne intoarcem in adapostul casei.

O urmez, incercand sa patrund cu privirea dincolo de patura de nori cenusi ce se rostogoleste tacuta deasupra mea. Undeva, dincolo de ei, se afla un cer albastru care abia asteapta sa fie strabatut iar de Canapeaua Rosie si echipajul ei cu nevoi speciale, in cautarea timpului pierdut aiurea.

Silueta slaba a soarelui se eschiveaza prin vascozitatea gri de deasupra mea, inotand greoi spre centrul boltei, dar astazi, pentru el, va fi doar o alta batalie pierduta. Probabil la fel si zielele ce vor urma. Iarna deja si-a instalat taraba pe zona si o va arde la misto pe aici cateva luni bune, asa ca singura mea sansa de a mai vedea cer albastru va fi in amintirile mele de la frontiera.

Usa de la intrare se inchide in urma mea, in timp ce mai murdaresc cerul cu o ultima privire…Undeva, acolo…dincolo de nori…se afla Frontiera salbatica si misterioasa.

Droidul de companie ma taraste in sus pe scari, in timp ce mie imi este dor de Tazacorte.

Dar nu am timp sa devin patetic acum…Deja am inceput pregatirile pentru urmatoarea Xpeditie.

Se cauta echipaj…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s