Oceanul arunca cu valuri inspumate in stancile golase, incercand parca sa se catere spre albastrul cerului, mazgalit de cativa nori izolati. Un albatros planeaza ratacit deasupra intinderii nesfarsite de apa, purtat de briza racoroasa, dorind parca sa plonjeze in soarele care se ineaca la orizont.

– Coaie, dar aici nu e semnal! se aude vocea lui D.D.u. din spate si pastelul se transforma intr-o anectoda rasuflata.

– Iar stai cu fazerul in mana, coaie? De asta te-am adus?

– Nu, coaie… dar am de raspuns la niste holomailuri pentru firma…! raspunde defensiv, in timp ce se aseaza langa mine si imi rapeste restul de joint dintre degete.

Apusul de soare de pe Tazacorte continua sa-mi fure inima la fiecare intalnire, chiar daca sunt aici deja de doua saptamani. Daca mai continuam mult in felul asta, sigur ajungem sa ne ardem si noaptea. Ziua totusi incerc sa-l evit, pentru ca prea multa dragoste… cateodata ustura.

Dar D.D.u. 2.1 este doar un android. Si chiar daca este acel tip de android care viseaza oi electrice, circuitele lui par sa nu vibreze in fata peisajelor magnifice pe care frontiera tinde sa ni le arunce in fata la fiecare colt de sistem solar.

Fiind un droid pentru protocol, este inutil ca partener de aventura, acum cat doctorul Kush botaniceste chestii pe munte, dar trebuie sa ma descurc cu resursele pe care le am. D.D.u. 2.1 se afla in tabara deja de trei zile si instalat in biroul de BR (Bashtinos Relations) a reusit sa ordoneze putin fluxul de canarioti din baza. Meniurile  bodegilorbastinase nu mai au nici un secret pentru mine, acum ca mi-am tras robot poliglot.

Am reusit sa cumpar tuberculi ca ai lui Sparo de la piata centrala a satului, datorita lui eliminand vraciul rezervatiei din ecuatie, chestie pe care o credeam imposibila inaintea venirii sale.

Si totusi misiunile de explorare alaturi de el sunt scurte si nu acopera o arie destul de mare pentru colectarea unor date concludente. Modelul nostru e versiunea 2.1 de android D.D.u. (Droid de Duduiala universala) are instalata o baterie auxiliara fabricata pe colonia din Moldova (tehnologia asta este piesa de muzeu pe Oltenia), ceea ce-i confera o autonomie  de scurta durata. Foloseste numai combustibil cu cifra octanica mai mare de 15 grade… noroc ca pe Tazacorte nu exista taxe si il pot incarca ieftin si rapind, prin mufa wireless aflata sub senzorul sau nazal, la orice terasa sau carciuma care-mi rasare in cale.

Sper doar ca productia de alcool a bastinosilor sa tina pasul cu rata de consum a androidului nostru…

Privesc apusul in timp ce D.D.u. isi comtempleaza concentrat fazerul smart. Jointul meu arde de prost intre degete straine.

Il aduc acasa, il sarut si ii trimit melancolia sa se piarda in lumina dulce a apusului. Valurile mangaie cu violenta domestica bucata de stanca care ne gazduieste, in timp ce briza cauta albatrosul pierdut in asfintitul ce picteaza orizontul in poveste.

Doua saptamani de apusuri… Frontiera este chiar magica…

Un oltean galactic, un doctor botanist si un android de protocol… trei siluete infime pierdute in curcubeul de vise, trairi si amintiri al asfintitului de pe Tazacorte.

Daca mai ne vreti acasa, veniti sa ne luati, ca noi sigur nu ne mai intoarcem de aici…

– Coaie, as bea o bere! Imi e sete…

– Coaie?! Iar…?!