M-am hotarat sa nu mai cobor la plaja, chiar daca afara canicula zburda ca o descreierata, prin livada noastra de bananieri, sub un cer de un albastru imaculat. Pana si orizontul din spatele oceanului s-a ascuns in pacla cetoasa care se ridica din oceanul prajit de cei doi sori ai planetei Tazacorte.

Baza pare parasita. Nici urma de germyian sau canariot prin zona. Astea apar ca liliecii, doar la apus, sau ca ciupercile, dupa ploaie… deci sunt nocturni, pentru ca aici ploua doar din an in pasti, iar ei nu sunt crestini. Il apelez vocal pe Manolo, dar si dragonul nostru de la Paza si Protectie s-a refugiat in pestera lui, in fata asaltului caloric al acestei dimineti.

Oricum, se vede ca Manolo e un dragon de pe Tazacorte… Incepe munca la 10 si ceva, la 12 intra in pauza pana pe la 4 dupa-amiaza, apoi mai freaca menta pana pe la 6, dupa care pleaca de nebun din tabara, la vanatoare de fluturasi si molii. Voi avea o discutie cu el, imediat ce imi va raspunde la apel. O fi el soparla, dar eu nu sunt guster si populatia de nanotermite din habitaclu tinde sa creasca in loc sa scada, asa cum era prevazut in contractul lui de angajare.

Este cea mai calda zi de cand ne-am instalat baza pe aceasta planeta. Pana si cactusii incep sa se ofileasca si sa incerce sa se mute la umbra palmierilor, deja suferinzi de insolatie. Le arunc doi pumni de apa dupa care ma refugiez in racoarea habitaclului.

Era o zi perfecta de plaja. Dar cu atatia dinozauri nesatui roind pe acolo, prefer sa petrec o zi departe de riscul de a trimite mesaje cu #METOO in spatiu. Ar fi penibil… si nimeni nu m-ar crede ca am fost atacat de un velociraptor in calduri. Si pana la urma, inteleg si velociraptorul… cum sa nu fii in calduri cand sunt 40 de grade la umbra?!

As fi baut o cafea, daca Mesh s-ar fi ocupat de instalatia de gaz, asa cum a promis cand ne-am instalat baza, dar cum deja l-am declarat decedat, iar eu nu stiu sa schimb butelia de gaz, ma rezum doar la doza de vitamine si nutrienti, marca Fanta, racita la singurul aparat functional din habitaclu… frigiderul.

Situatia este salvata de holomesajul lui Jac Sparo care se ofera voluntar sa omoare cateva ore cu mine, la cafeneaua situata in portul din rezervatie. Decat sa stau singur cuc si aici, prefer sa consum cateva calorii pana la nava si sa trag un zbor pana-n port. Oricum mai bag o Fanta pe drum, in timp ce inspir ultimele ramasite de tuberculi puturosi adusi din rezervatie.

Cu timpul dilatat, fac aproape o ora pana la destinatie, cu toate ca ceasul de pe bord indica doar 5 minute ca timp de calatorie. Vad naveta offroad a lui Sparo, parcata la umbra, dar pe el nu reusesc sa-l identific in cele cateva siluete ascunse in intunecimea terasei barului.

– Capitan!… Capitan! Cuc! se aude o voce cu puternic accent germyan.

Reperez sursa zgomotului, fumegand in umbra, calarind unul din calutii de lemn, asezati simetric in jurul tejghelei de la bar si ma indrept spre ea.

Jac Sparo, shamanul tribului de canarioti din rezervatie, este un germyan trecut bine de prima si a doua tinerete, stabilit in acest sistem solar cu doua decenii in urma. Nu este doar vraci… Este si protector al balenutelor, delfinoilor, cascalotilor si altor inorogi care mai traiesc in oceanul de pe Tazacorte. Fiind ecologist convins, vanatoarea lui de mamifere marine se rezuma doar la aruncatul cu poza sau fotografia, in functie de arma preferata. Este pasionat de natura…

Vad asta si din tuberculii crescuti de el in gradina din spatele casei. Am o senzatie ciudata de Bob Marley in ceafa, de cand am aterizat la el in rezervatie. Nu ma plang de ea… dar imi este putin frica sa nu imi creasca parul ciudat. Anyway…

Jac Sparo coboara de pe soclul lui si imi iese in intampinare. Nici nu e de mirare ca nu l-am recunoscut cand am ajuns. Pana acum, la toate intalnirile noastre, purta pe el costumul de protector al balenutelor, delfini… etc… iar acum cu caciula neagra de matelot trasa pe capul chel, pana deasupra sprancenelor (singura parte a aparatului lui vizual care se vede din spatele ochelarilor de soare tip Hell’s Angels), cu doi cercei grei de argint cantarind greu de lobii urechilor sale ciudate, imbracat doar in maieu si bermude negre, arata a cu totul alt personaj.

Ai zice ca e un fost ofiter SS fugit din calea procesului de la Nuremberg sa se ascunda in frontiera indepartata, dar razboiul s-a terminat cu mai bine de 500 de secole in urma… si acest lucru nu ar fi plauzibil, dar ar fi facut Aventura noastra aici mult mai captivanta pentru marele ecran. Dar asa, ne rezumam mai departe la ecranele device-urilor voastre smart si continuam povestea pe gorilla glass.

Ii privesc fascinat tatuajele care ii acopera in intregime pielea, dar nu reusesc sa inteleg povestea din spatele incalcelilor de modele si simboluri. Unele par facute profesionist, altele “pe genunchi”, dar si asa vraciul meu arata ca un Frate Arian, eliberat conditionat pentru buna purtare. Doar slapii din picioare il dau de gol.

Sunt foarte sigur ca pe vremuri a fost membru in Die Toten Hosen sau Die Artze acum cateva decenii, dar tipul nu vrea sa recunoasca nimic.

Il las sa vorbeasca si il ascult in timp ce imi beau posirca naturala a bastinosilor. Povestirile lui sunt chiar interesante… atunci cand esti anesteziat deja de tuberculii sai. Vorbeste despre trupa lui unde isi ambaleaza harpa electrica, despre concertele pe care le-a avut pe aici prin sistem, despre cascaloti si balenuse… dupa care se opreste si imi spune ca trebuie sa se intoarca acasa la nevasta sa manance cu ea…

Il salut si il las sa plece, dupa ce imi incarca rezerva cu tuberculi pentru baza. Germyenii astia…tot traditionalisti raman si aici, in fundul intunecat al spatiului. Daca nu ar fi fost bariera lor lingvistica, probabil Federatia Oltenilor Galactici i-ar fi cucerit pana acum. Dar nu sunt baieti rai…

Platesc nota si ma intorc inapoi in singuratatea bazei, sa ma ascund de caldura insistenta de afara. Umbra livezii de banani este singura arma de aparare pe care o am si intentionez sa o folosesc alaturi de unul sau doua ceaiuri rulate din tuberculii lui Sparo.

Cu doctorul Kush inca fumegand pe munte, Manolo plecat dupa muste si Mesh mancat probabil deja de el, ma simt ca un naufragiat pe o insula pustie. Si nu e nici o urma de vineri in peisaj, pentru ca astazi este sambata si pana cand soseste naveta cu D.D.u. 2.1, nu imi ramane decat sa o ard ca Robinson Crusoe urmatoarele 24 de ore.

Am o sticla cu mine, dar marea este prea departe ca sa trimit un mesaj prin ea. Mai bine caut niste comori pe fundul ei…

Al marii… nu al sticlei…

Capitanul J. Cuc, over and out!