La 6 ani, cu cravata de soim al patriei pe post de zgarda, tuns periuta si cu unghiile taiate, puteam spune ca sunt un patriot si un nationalist convins. Si nici nu aveam cum sa nu fiu atat timp cat ma nascusem in cea mai minunata tara de pe planeta, inconjurat de cel mai inteligent si muncitor popor, descendent al celor mai intelepti si viteji voievozi pe care istoria i-a vazut vreodata.

Nu prea cunosteam eu la acea varsta diferenta dintre fete si baieti, dar stiam sigur ca romancele sunt cele mai frumoase creatii ale lui Dumnezeu. Ai mei cumparau painea pe cartela si untul pe sub mana de la alimentara, dar resurse precum Romania nu avea nimeni. Tara era atat de bogata, incat ne permiteam sa avem si stema pe tricolor si doua drapeluri… unul rosu si unul in culori.

La 6 ani eram pregatit sa imi dau viata pentru tara. Apoi am ajuns la scoala si am invatat sa citesc. La inceput am luat-o usor, doar cu ce imi serveau profesorii pe tava, iar eu rumegam tot. Ghinionul a facut insa sa imi placa sa rumeg, iar cum cartile de scoala erau scurte si le terminam repede, pentru a nu ma imbolnavi de ulcer am inceput sa rumeg tot ce imi cadea in mana, indiferent de numarul de calorii.

Nu m-am ingrasat. Nationalismul meu chiar a inceput usor sa de dezumfle. Am incercat sa ma vindec de acest prost obicei, rugandu-i pe ai mei sa ma inscrie la un sport, gandindu-ma ca oboseala acumulata la antrenamente ma va pune direct in pat, fara sa mai fie nevoie sa imi amagesc ochii cu litere. Dar deja era prea tarziu si am abandonat sportul de performanta dupa doar 3 zile, din lipsa de activitate cerebrala.

Am trecut citind prin scoala, dar cand am terminat facultatea, tricolorul inca mai alerga pe la mine  prin vene. Bine…alergat este mult spus. Mergea la pas. Cititul imi deschisese ochii, dar ochii nu prea aveau ce lucruri noi sa mai vada in locul in care traisem doua decenii si ceva.

Si daca ghinionul m-a facut sa imi placa sa citesc, horoscopul m-a trimis la plimbare prin alte locuri, largindu-mi astfel orizontul pana i-au parait elasticele.  Captivat de privelistea care s-a deschis inaintea ochilor mei si neantent, am lasat culorile lumii sa acopere tricolorul, pierzand in acel moment si ultimele picaturi de nationalism care mai fierbeau in mine.

Dar degeaba imi plang tristetea pe pagina asta alba. Nimic nu poate sa-l mai aduca inapoi. E greu sa imi mint creierul si ochii, oricat ar vrea sufletul meu tricolorat. Nu pot sa ma mai creada daca le spun ca avem cea mai frumoasa tara… nu dupa ce au dat o tura de planeta. Chiar daca suntem oameni harnici si inteligenti, nici creierul si nici ochii nu isi explica atunci de ce lucrurile nu functioneaza normal ca si in alte locuri cu chiriasi mai prosti si mai lenesi decat noi.  Nu pot sa le vorbesc despre eroica noastra natie, dupa ce le-am citit despre imparati si imperii, care nu otraveau fantinile si ardeau ogoarele atunci cand se ascundeau in munti.

Am tot incercat sa resuscitez nationalismul decedat din mine, dar nici macar Duhul Sfant nu a mai reusit asta.  M-am multumit doar sa mai cred ca romancele sunt cele mai frumoase fapturi din univers.

Si probabil asa este. Femeile de aici sunt la fel de frumoase ca si Romania. Pacat ca dupa un mariaj de 37 de ani ajungi ori  sa o inseli, ori sa ii rupi capul, ori sa divortezi (depinde de gusturile fiecaruia), dar stii sigur ca oricat de frumoasa ar fi, tu nu o mai vrei, pentru ca simti ca ea e cea care te va baga in pamant.

La 6 ani eram nationalist. Acum sunt prea mare pentru prostii…