In dimineata asta marea pare linistita. Furtuna prin care navighez de aproape o saptamana s-a transformat peste noapte intr-o pacla neagra, care pluteste inca amenintator in urma vasului. Chiar daca pare departe, simt inca mirosul de colica renala in aer si stiu ca totul se poate schimba iar intr-o clipita.

Ascuns in cabina capitanului, in umbra protectoare a sticlei de rom (in cazul acesta… fiole cu diferite derivate morfinice), profit de pauza oferita de durere pentru a-mi cauta sufletul si a trage putin de el. A cam intrat la apa zilele astea.

Daca la inceptul calatoriei entuziasmul urcase alaturi de mine la bordul acestei corabii, a fost primul care a parasit corabia, atunci cand am inceput sa avem probleme. Bine… nu a fost mare pierdere, dar ar fi fost bun pentru moralul echipajului, pierdut si el in furtuna. Incercam sa ne descurcam cu ce ne-a ramas.

Ma simt ciudat. Chiar daca navighez pe ape linistite acum, inca simt in mine vibratile talazurilor care au lovit fara mila zilele trecute. Acum e liniste, dar inca am in urechi zumzetul durerii care mi-a alergat prin corp, facandu-ma sa ma chircesc ca un sclav sub atingerile ei. Ma simt usor, dar in acelasi timp ma misc precum un zombie, incovoiat de frica reintoarcerii pe plantatie.

Acum, dupa ce am reusit sa scot corabia din furtuna, privind in retrospectiva, daca as fi stiut prin ce urma sa trec, nu as fi parasit niciodata siguranta portului. Si daca credeam ca stiu ce este o colica renala, litrotitia facuta pe 4 octombrie mi-a aratat ca nu aveam nici cea mai mica idee.

E ca si cum as fi nascut incontinuu timp de 4 zile… si tot ce m-am ales dupa acest travaliu infernal este o piatra facuta bucati. Sper macar sa fie pretioasa, pentru ca sigur nu a durut precum un Swarovski.