Mi-a cazut pata pe 25 septembrie… noroc ca a fost o zi din acelea fumoase, cu un soare caldut care te dezmiarda placut, ca mana calda a mamei, care te trezeste bland cand nu ai scoala. Urmata de o constanta explozie de fotoni cu traiectorie curba pe intreaga bolta cereasca, cu putine intreruperi cauzate de cativa nori rataciti, ca apoi sa oboseasca intr-un asfintit roz aprins de mai toata frumusetea. Nu ca ar avea o semnificatie deosebita pentru majoritatea dintre voi.

Dupa cum am spus, o alta zi frumoasa lasata de la Dumnezeu pe pamant, in care sa iti folosesti imaginatia ca sa o umpli cu toate prostiile care iti vin in cap, suficient cat sa aibe un sens pentru tine.

Cand noua ta locatie pe harta intitulata ,,acasa” se afla undeva intr-un camp intins cu cartiere rezidentiale in crestere, apar un soi de avantaje. In primul rand, vad astrul solar, care ma trezeste poate prea de dimineata prin perdelele deschise la culoare. Trebuie sa fac ceva cu ele. Este punctual… enervant de punctual. Ma cunoaste de 28 de ani, asa ca stie cum sa se revanseze, cum o face in cele mai dese ocazii. Stie ca il iert, cand ma alinta si uit de mine, contemplandu-i frumusetea culorilor unice la fiecare asfintit. E uns cu toate alifiile… are experienta de viata, domnul.

Diminetile sunt si ele dezmierdate de dragostea abundenta, specific canina. Mana calda este inlocuita discret de o labuta, doua, trei, sau chiar o burta, pe toata fata, gat ori par. Saruturile usoare isi au concurenta cu muscaturile dragastoase de faci pipi pe tine, de ureche, cap, brate, sani, sau orice sta in cale. Sa nu uitam de limbutele care te spala pe toata fata… si nasul care te gadila dupa ureche. Mama nu a reusit niciodata sa ma trezeasca cu atata eficienta, cum o face patrupedul meu fetita de 5 luni si 14kg and counting. Si asta nu e partea cea mai tare. O face constant intre 7 si 8 dimineata. Am incercat remediul cu aruncari din pat, inchis dupa usa, oase pentru „lasa-ma-n pace”… iubirea inevitabil isi gaseste drumul inapoi. The force is strong with this one!

25 septembrie nu a fost o zi cu treburi cotidiene si stres pe drumuri, cu diferite activitati care intra in mod obisnuit in program. Am urmarit insa cu mult interes potolit, ritualul naturii pana inainte de pranz, cu un mic dejun copios, menit sa imi linisteasca vesnicul mare apetit pe care il posed. Fara el, lesin la cateva ore… negresit. Apoi a inceput ziua, cu adevarat!

Soarele falnic pe mijlocul cerului ma privea intens cum ma dau cu placa de longboard, pe strada lunga si neaglomerata din mijlocul campului. Doar cateva masini razlete ce mai deranjau cateodata avantul masinutei mele mecanice. In spate, sau mai bine zis in fata, ceva mai expert decat mine, Superman, aka JCR, isi etaleaza talentele de incepator aproape avansat, cu cateva miscari din sold si genunchi bine coordonate, insa cu stangacia de a intoarce in unghi scurt… Fir-ar… Pastele M… i… Sa-mi bag pi…e… aud suierand printre dinti. Vantul bate din fata, deci aud mai usor ce zice.

Eu, in schimb, ma multumesc cu a ma da pe linie dreapta, sa-mi simt pletele-n vant si sa prind putina viteza. Cateva lasari pe genunchi, combinate cu zig zaguri si asa imi completez turele pe cimentul neted. Superman a trecut la acrobatii pe un picior pe placa, sarituri si daca tot nu se uita nimeni, se filmeaza cu dslr-ul, sa se dea in stamba pe internet…. poate il vad pe burta in stil Sman… ce as mai rade…

Catelul schelalaie la balcon. Fanul numarul unu ne urmareste cu interes de atata timp si deja nu mai suporta chinul. Vrea si ea. Ok, de ce nu? Aduc de indata fetita si, in spiritul ei nebunesc, incepe si alearga cu pofta dupa, cel putin in acte, stapanii ei. Ce dupa-masa vesela! Noi, catelul si board-urile… si soarele parca ne simpatizeaza si se alatura si el in hora noastra, sau cel putin asa da impresia.

Suntem coplesiti de sete, singurul motiv intemeiat pentru a urca in casa. Prima, copilul… cu limba cat un cot scoasa, intra prin usile si peretii parca din carton, face un drift cu alunecare pe stanga si opreste cu talent direct in vasul cu apa… jumatate pe jos, ea bea cu tot ce poate… cu gura, labutele, burta, totul se pune, totul se hidrateaza.

Ne asezam linistiti pe balcon, la masuta de cafea. Ne-am satisfacut dorul de a ne simti liberi si fara griji, ca niste copii mai mari care refuza sa tot creasca si cu multa seriozitate ne gandim la urmatoarea masa. Bate destul de insistent la usa stomacului, vecinul de langa, foamea.

Cum este o zi speciala, comandam ceva mai special. Lasam gatitul pentru o zi si comandam cele mai mari si mai grase pizza, ca avem si musafiri pe lista. Petrecem restul dupa-amiezii in compania unui placut grup de prieteni, inconjurati de rasete, voie buna si doar cateodata intrerupti de sforaitul inconstant al lui Sky, care la propriu, doarme stanca, cu rotile in sus. Efortul depus in incercarea de a prinde doi semizei a rapus cu greu pana si fiara din ea… temporar. E doar pui.

E 25 septembrie inca… o zi speciala, inca. Se lasa seara, intr-un numar de balet pus cap la cap de regizorul suprem de la asfintit, cu muzica linistita a toamnei pe fundal. E gratis spectacolul, surprinzator!

Ce bine este sa stai in afara orasului… nici o structura umana sa impiedice martorul ocular, sa exploreze frumusetile naturii. Cu gandul furat de simplitatea complexa a naturii, ciocnesc un pahar de vin cu dragul meu Superman si ii urez un sincer si caldut… La Multi Ani!