Privesc la soarele care apune langa mine si ma gandesc ca nu am nici cea mai mica idee despre ce sa scriu. De fapt, idei am multe, dar imi este lene si as prefera sa privesc grasul rosu cum coboara dincolo de orizont, ascuns in spatele perdelei de fum, aruncat in aer de cuiul care se bate singur in scrumiera.

Laptopul se uita la mine cu privirea alba si goala, sperand sa-l hranesc cu un text de calitate. In toate aceste luni tot nu s-a prins ca nu pot scrie asa ceva. Dar il fraieresc cu niste fraze lungi, frumoase si lipsite de sens, cum fac de fiecare data, iar el inghite nesatul cuvintele mele goale.

Dar imi este foarte usor sa fraieresc bucata de plastic de pe genunchi. Cu voi este mai greu… Dai click pe articol crezand ca vei gasi ceva interesant, iar eu… canci. Privesc soarele cum apune, ascult muzica la pickup  si trag din joint sa nu se stinga. Pentru mine e sublim… pentru voi sunt sigur ca e plictisitor.

V-as invita cu mine pe balcon, dar sunt sigur ca nu veti veni. Nu aveti timp. Sunteti obositi, dupa scoala sau serviciu si abia asteptati sa ajungeti la voi acasa. Unde sa mancati, sa o frecati putin la televizor, iar apoi sa va culcati… ca maine trebuie sa o luati de la capat.

Dar cine stie… poate v-ati face timp… dar nu pentru ceva atat de banal ca ascultatul de muzica si privitul norilor pe cer. Pentru ceva mai interesant… poate. Dar nu pentru infantilitatea asta. Nu ati avea timp pentru asa ceva.

Asta e… in seara asta eu ard cuiul melancolic pe balcon, iar voi cititi mizeria asta scrisa de mine. De maine ploua, asa ca sigur am sa revin inapoi in casa. Dar pana atunci va las cu fituica asta scrisa pe genunchi.

Portofelul este prea departe de mine asa ca nu am bani nici de titlu. Recuperez eu alta data. Dar astazi imi iau “la revedere” de la soare. Nu se stie cand il mai vedem la fata.