Dus cu pluta

Major, vaccinat si deparazitat, tot nu reusesc sa scap de mancarimea cronica din cur, care ma impinge tot timpul spre un alt loc, imediat dupa ce reusesc sa imi gasesc echilibru pe craca pe care am aterizat. Daca aveam pene imi puteai spune cuc, dar asa plesuv cum am ajuns la iminenta varsta de 37 de ani, arat mai mult ca o gaina jumulita, care da toata ziua din aripi, crezand ca o sa zboare.

Iubesc sa descopar lucruri noi, dar nu pot spune ca imi place sa calatoresc. In perioada mea de glorie, cand lucram cu pacienti, am contactat lenea acuta  de care sufar acum. Doar ca este cronica, dupa atat timp netratata si prefer sa stau bolnav, decat sa ma ocup de ea. Tratamentul este foarte obositor…si nu vreau nici sa transpir. Prefer sa fiu lenes.

Dar imi place sa descopar locuri noi.

Primii 24 de ani din viata i-am trait in Craiova, convins fiind ca acolo este “acasa”.  Si chiar daca vara calatoream cateva sute de kilometri pana la mare, sau iarna alte sute pana la munte, tot timpul reveneam la cuib, crezand ca acolo se afla intreaga mea lume.  In Craiova se afla familia, ma asteptau prietenii si tot acolo se afla si iubita mea…Pe atunci asta era cam tot ce aveai nevoie pentru a-ti mobila viata.

Apoi am terminat facultatea si am fost nevoit sa urmez drumul capitalei, familia mea fiind deja stabilita acolo cu munca, deja de un an. O perioada am facut naveta Bucuresti-Craiova, incercand sa traiesc o viata dubla. Dar deja lumea mea se mutase pe malurile Dambovitei, chiar daca eu ma prefaceam ca nu vad asta. Si a trebuit sa ma ocup de mobilat si pe aici. Am reconditionat cativa colegi de facultate care migrasera impreuna cu mine, la finalul faculatii si iubita s-a autoexpediat in capitala, imediat dupa terminarea cursurilor universitare.

O perioada am fost convins ca aici va fi lumea mea. Mi-am facut o clinica de recuperare unde m-am jucat de-a ONG-ul, fiind total strain de cuvantul ”profit” si am reusit sa imi fac o gramada de noi prieteni. Clinica s-a stins, dar eu am mers m-ai departe si m-am angajat. Totul parea perfect normal…

Din neant, in umbra raposatei mele clinici, s-a nascut oportunitatea de a ma muta in Elvetia si iar am luat cochilia in spate. Doi ani de zile m-am chinuit sa invat sa latru in germana, dar tot ce am reusit sa fac a fost sa schelalai. Dar m-am descurcat binisor.  Nu stiam sa spun cuvantul “acasa” in nemteste, dar ma simteam ca acolo.  Totul era calm si linistit.  Atat de calm si linistit…incat incepuse sa imi lipseasca nebunia din Bucuresti.

Aprigul dor de tara s-a stins in prima zi din a doua saptamana a revenirii mele pe meleaguri mioritice. “Acasa” era iar stana lui Bucur.  Si cu toate evadarile mele, peste gardurile verzi ale Romaniei, care au acoperit toate continentele din emisfera nordica, lumea mea a ramas tot in patria mama.

Apoi dorul meu de duca s-a manifestat in alte moduri mai ciudate.  Lumea mea a ramas aceeasi timp de 8 ani, dar am schimbat o gramada de mobilier din ea, manat de aceasi mancarime puternica. Iar pe masura ce anii trec si lucrurile din viata mea devin banale si totul se transforma in rutina, granitele din jurul meu incep parca sa se stranga apasator peste mine.

Asa ca am apasat butonul de pauza, hotarat sa imi fac timp pentru mine. Am taiat toti ciresii din curte, pentru a nu avea locuri unde sa ma ascund atunci cand voi cauta sa inventez motive stupide sau puerile, care sa ma impiedice sa imi duc cochilia in locuri noi.

Din copilarie sunt bantuit de acest demon care ma impinge tot timpul mai departe, spre necunoscut. Nici expeditiile navei Enterprise din Star Trek-ul vazut  pe vremea cand mintea mea era inca un burete care asimila toate tampeniile, nu cred ca a ajutat. La inceput, micul monstru din capul meu era doar un copil, ca si mine, dar in timp s-a dezvoltat intr-un drac major, vaccinat si deparazitat, al carui ecou de voce este foarte greu de ignorat atunci cand se izbeste de peretii cutiei mele craniene.

Dar acum e timpul sa imi inchiei socotelile cu el. Cu totul pus pe pauza, am tot timpul din lume sa rezolv mancarimea puternica din cur, care toata viata m-a impins pe cele mai necunoscute cai.

Dar in Romania este foarte greu sa te lupti cu diavolul. Nu ai cum sa castigi meciul asta, cat timp joci la el acasa.  Are prea multi suporteri pe stadion si atmosfera este prea apasatoare.

Am sa joc meciul asta in deplasare, pe un teren neutru, departe de toamna trista si iarna, care desi pare departe, va veni cu siguranta ei rece si alba. Nu ma misc bine in frig. Reptila din mine se simte mai bine tolanita pe nisip fierbinte sub razele soarelui, numarand nori pitici si solitari, impinsi spre tarm de briza oceanului.

Apa si aerul sarat ma ajuta la efort si sunt sigur ca pe 30 octombrie, data la care am programat marele turneu de exorcizare, ma voi prezenta decent in fata adversarului, atunci cand ne vom intalni pe plaja din Tazacorte, La Palma.

Puteam sa incerc sa gasesc un loc de desfasurare a meciului mult mai aproape de stana lui Bucur, dar mancarimea insistenta din spate m-a impins asa departe. Sper sa scap si de ea cand ajung pe insula.

Si chiar daca voi zbura cu avionul, eu tot la dusul cu pluta din copilarie am ramas. Old habits die hard…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s