M-am nascut in anul 1980, intr-o zi banala de toamna (cum erau toate zilele din Epoca de Aur), urmand sa am un destin modest, asa cum urma sa il aiba toata generatia mea. Apoi a venit iarna lui ’89, si pentru un moment, am crezut in liberate. Ca lumea in care traiam avea sa se schimbe si odata cu ea, destinul meu si al celor de varsta mea.

Fiind inca un copil naiv, mi-am construit visurile si planurile de viata, hranit de prostia si minciunile adultilor din jurul meu, crezand ca o revolutie inseamna ceva mai mult decat schimbarea unui guvern cu altul, sau a unor legi cu altele. Am sperat ca revolutia va atinge toate aspectele vietii noastre infectate de microbul comunismului, va elibera mintiile incuiate  si va readuce la viata sufletele noastre distruse de paranoia din spatele cortinei de fier.

Ca si restul tarilor fost comuniste, am crezut ca democratia inseamna o pereche de blugi, un burger de la McDonalds, niste mall-uri, cluburi, si o cana de cafea de la Starbucks. Am ajuns sa confundam libertatea cu confortul si dreptul la libera exprimare cu mintitul si jignitul celorlati.

Am crezut ca daca avem 100 de televiziuni “libere”, nimeni nu o sa ne mai considere doar niste vaci sau niste consumatori de produse. Inainte erau cateva fituici care ne minteau… acum intreaga mass-media face acest lucru.

Am avut acces la arta necenzurata a intregii lumii, dar am preferat sa digeram mai departe kitschul nostru ordinar si sa il ridicam la rang de capodopera. Ne laudam cu analfabetii si cu incompetentii si ii facem eroi, iar pe cei care chiar au facut ceva pentru noi, fara sa ceara nimic in schimb, i-am alungat sau i-am lasat sa moara de foame. Daca alte generatii au lasat nume de oameni capabili in istorie, noi ii vom lasa pe Hagi, Ilie Nastase si pe Nadia… oameni care cu adevarat au contribuit la evolutia tarii noastre in bine.

Daca inainte universitatile erau doar pentru prostii din partid, acum portile sunt deschise larg pentru toti incultii. Si in loc sa produca profesionisti, produc doar diplome, transformand Romania intr-o tara de intelectuali semianalfabeti.

Ne batem in piept ca suntem traditionalisti si crestini, dar ne-am inventat singuri un Iisus in Arsenie Boca si ne rugam mai mult la preoti si cladiri decat la Dumnezeu.

Toti suntem ocupati si muncim cu spor, cu toate ca acest lucru nu se vede nicaieri. Toti avem bani si vorbim despre beneficiile muncii, dar toti murim singuri, saraci si datori la banci.

Avem case si masini doar pentru a ne lauda la prieteni si vecini, cu toate ca creditele de pe ele ne fac mai sclavi decat eram inainte de ’89.

Toti suntem revolutionari doar cand trebuie sa ne punem tag-uri si check-in-uri pe Facebook. Revolutiile noastre se vad in nivelul nostru de trai si in modul cum suntem tratati de clasa politica.

In 89’, copilul naiv a crezut ca revolutia va fi schimbarea care ne va aduce si pe noi in randul lumii evoluate si civilizate. Tot el a crezut ca face parte dintr-o generatie care va ramane in cartile de istorie cu aportul ei la dezvoltarea acestei tari.

In 2017, copilul naiv a disparut, si, odata cu el, visurile si planurile de viitor, lasand in urma doar o carcasa goala, la fel cum a ajuns si aceasta tara.

Imi dau seama, acum, ca adevarata revolutie nu a avut loc. Au omorat-o minerii si clasa politica din Romania in Piata Universitatii in ’90 si ’91. Atunci a fost si momentul cand prostimea a ajuns sa conduca aceasta tara.

Atunci am inlocuit secera si ciocanul cu maneaua si semintele de floarea soarelui. Tot agricultori am ramas…