Gradinita a trecut pe nesimtite si in sfarsit am ajuns in bancile scolii generale numarul 35, elev in clasa I B. Soimul Patriei se apropia de gradul de pionier.

La inceput am fost bucuros. In sfarsit, gasisem pe cineva capabil sa ma invete tainele cititului si scrisului. Misterul din spatele copertilor frumos colorate si al imaginilor fantastice avea sa fie descifrat dupa atatia ani de asteptare.

Dar scoala nu a fost ceea ce ma asteptam eu sa fie. Am crezut ca procesul de invatare al scrisului si al cititului va fi unul distractiv. Si cat am putut sa ma insel.

Dorinta de a citi acele carti blestemate si durerea palmelor mele inrosite de nuiaua tovarasei invatoare, care intotdeauna avea grija sa pedepseasca greselile mari sau temele facute prost, m-au facut pe mine ca deja la inceputul ultimului trimestru al primului an de scoala sa rezolv misterul alfabetului latin.

A fost cea mai mare realizare a mea de pana atunci, dupa mers, vorbit si folosirea toaletei.

Prima carte care mi-a cazut victima a fost Robin Hood de Dumas, o versiune mai scurta, aparuta intr-o editie scolara, tiparita in caractere mari si plina de ilustratii. Citirea ei mi-a luat cateva saptamani bune, dar dupa ce am rapus-o, am hotarat sa trec la o poveste cu un final mai fericit.

A urmat  Cartea Junglei, tot o versiune mai scurta (includea doar povestea care l-a inspirat pe Disney), iar apoi o gramada de alte carti, si numarul lor continua sa creasca.

Am facut o gramada de victime pana in ziua de astazi.

Nici nu apucasem sa termin prima clasa si deja realizasem ce imi propusesem. Citeam in fiecare zi, aproape tot ce imi cadea in mana. Din unele carti nu intelegeam mare lucru, dar continuam sa le citesc pentru ca imi place sa termin ce incep. Altele erau pur si simplu carti tehnice, enciclopedii sau dictionare, care contineau doar informatie bruta, pe care creierul meu (o versiune inferioara celei actuale) o inmagazina in mod haotic, fara sa inteleaga mare lucru din ea.

Am citit carti ale caror povesti mi s-au parut incredibile si mi-am dorit ca paginile lor sa nu se termine niciodata. Am ramas indragostit de eroii din ele si dupa ce cartea era de mult acoperita de praf, pe raftul din biblioteca.

Pe langa citit, am invatat sa si scriu. Parintii mei au avut grija ca fiul lor cel mare sa isi dezvolte o caligrafie placuta, lucru care se dovedeste complet inutil in ziua cand tastez aceste randuri, asezat, ca un sultan, pe canapeaua rosie. Dar inca imi mai place sa murdaresc coli albe cu scrisul meu, cateodata.

La inceput, lungile siruri de bastonase, cerculete si liniute m-au plictisit si pentru o perioada mi s-a parut ca temele de la scoala imi retin din timpul pretios de joaca. Apoi am invatat sa formez litere. Au urmat cuvintele, iar clasa I am terminat-o premiant si destul de cult incat sa pot scrie propozitii.

“Ana are mere” este favorita mea din principalele mele compozitii din acea perioada.

M-am indragostit cu adevarat de scris un an mai tarziu, la jumatatea clasei a II-a, cand am participat alaturi de colegii mei la un program educativ, gandit de Liderul Suprem al acelei vremi, legat de istoria C.E.C. Stiu, suna stupid. Probabil si este stupid.

Datorita prestatiei mele fabuloase, in care recitasem pe de rost tot ce se chinuise tovarasa invatatoare o luna intreaga sa ma invete, primisem ca premiu un stilou, un set de creioane colorate (cariocile aveau sa fie descoperite mai tarziu in Romania) si un caiet studentesc cu 500 de file. Era o adevarata bestie, pe care abia am asteptat sa ajung acasa ca sa incep sa o maltratez.

 

Tot ca premiu am adus si un carnet de C.E.C. cu imensa suma de 5 lei depusa pe numele meu. Dar asta nu a contat prea mult.

Deja in sufletul meu incoltise urmatoarea mea mare dragoste. Scrisul.

Daca am sa reusesc sa duc aceste randuri catre un final logic, inseamna ca atunci veti face si voi cunostinta cu aceasta veche iubire a mea. Oricum,daca cititi acum aceste randuri inseamna ca deja v-ati cunoscut. Sper ca va si placeti…

Urmatoarele luni am transformat acel caiet voluminos intr-un almanah plin de povestiri, desene, harti si planuri de expeditii. A fost prima mea lucrare la care am depus cu adevarat efort.

Observandu-mi valentele literare, Liviu Batineanu, tatal meu – si el, la randu-i, autor de nuvele si schite in anii zbuciumati ai tineretii – mi-a facut cunostinta cu manuscrisele originale ale intregii sale opere. Genial gasesc si in ziua de azi tot ce a scris tatal meu, chiar daca acele randuri nu au vazut niciodata lumina tiparului. Cred ca ar fi fost un scriitor cel putin la fel de bun pe cat a fost ca medic sportiv.

Incuranjat de intreaga familie, mai putin de Ovidiu, care inca era ocupat cu studiul distrugerii obiectelor din jur, am inceput sa imi continui aventura literara, cu noi caiete umplute de povesti inspirate din cartile cu care adormeam in acele nopti. Rescriam, in propriul meu stil si cu propriile mele idei, povestile care imi umpleau deja capul. Si in toate, Claudiu era personajul principal.

Eu – piratul curajos si moralist, si tot eu eram regele care isi infrangea toti dusmanii pe campul de lupta. Cuceream cele mai adanci mari alaturi de prietenii mei din curtea blocurilor, la bordul Nautilusului lui Jules, iar apoi zburam tot cu ei printre stele, spre cucerirea de noi planete.

Si tot eu ma ocupam si de partea grafica a cartii. Imi placea sa desenez depre lucrurile pe care le scriu, cu toate ca tehnica mea nu a depasit niciodata nivelul de “desene pe pereti”.

Dar nu vreau acum sa va plictisesc cu cariera mea literara. Nu va speriati. Nu aveti cum sa imi cititi in acest moment autobiografia, cat timp tineti in mainile voastre prima mea scriere tiparita. Povestea mea este despre iubirile mele actuale si pierdute, asa ca am sa ma opresc din enumerarea zecilor de carti scrise in acea perioada.

Tot in perioada exploziei mele literare, am intreprins si prima excursie organizata cu scoala. Acum ca puteam citi, scrie si aduna doua mere, matematic, puteam fi trecuti la urmatorul nivel al jocului.

Am fost dusi cu autocarele in orasul Targul Jiu (un alt diamant neslefuit al tinutului oltenesc), unde am fost upgradati la gradul de pionier. Deja deveneam persoane importante in societate pseudocomunista a lui Ceausescu.

Cu toate ca rupsesem manualele scolare in doua in incercarea de a deveni Sef de Detasament, m-am ales doar cu un snur de matase rosu, care habar nu aveam ce grad imi conferea in cadrul noului batalion format. Dar nu am fost dezamagit.

In aceea excursie am avut si primul meu contact cu Sculptura, dar am realizat acest lucru cand am ajuns acasa si ai mei mi-au explicat ca “o masa cu scaune de piatra pentru pitici”, “o poarta care nu are usi” si “un stalp de piatra neterminat”, reprezinta, de fapt Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinutului a lui Brancusi. Sincer… si acum imi pastrez aceeasi parere ca si atunci. Tot banale imi par…mai ales acum dupa ce am facut cunostinta si cu “Uratenia” Pamantului.

Lucrurile erau linistite, in aceea perioada, pentru un copil aflat in primii ani de scoala. Timpul trecea tacut si linistit, iar eu inotam in el alaturi de iubirile mele din aceea perioada.

Ce vremuri de aur…

(va urma)