1. PE BANCILE VIETII

Sau, in cazul meu, pe bancile scolii.

Mi-am inceput cariera academica destul de timpuriu. La varsta de patru ani, am fost inscris la gradinita din apropierea Blocurilor Militare. Prin aproapiere se intelege ca trebuia doar sa traversezi o strada, a mai merge zece metri in linie dreapta si a mai deschide poarta gradinitei.

Era foarte aproape de bunicii mei, dar, cu toate acestea, cand ai mei m-au lasat prima data pe mana educatorelor de la gradinita, m-am simtit la fel ca pe acoperisul garajului de la tara. Dupa ce am plans cateva sferturi de ora, am realizat ca nu este un loc asa rau, gradinita. In cateva ore chiar am legat ceva prietenii colegiale, de genul care se uita dupa ce pasesti prima data pe bancile scolii primare.

In acele vremuri nu invatai mare lucru la gradinita… sau ce putin nu la cea pe care o frecventam eu, multumita alor mei, care nu uitau niciodata sa ma aduca acolo. Invatam sa desenam, lucru la care deja ma pricepeam destul de bine, gratie peretilor albi din apartamentul parintesc care se jertfisera in fata creioanelor mele colorate. Au incercat sa ma invete sa si cant, dar stilul de muzica cu care m-au abordat nu a reusit sa ma atraga spre aceasta arta la acea vreme.

Curtea in care ne scoteau la joaca era incredibila, plina de o gramada de chestii colorate pe care iti puteai antrena maimuta din tine, o multitudine de leagane si balansoare, inca de pe atunci locul de barfa al colegelor mele de gradinita.

Dar in prima zi, toata aceasta magie a pierit. Dupa ce ne-a fost servita masa de pranz, am fost indrumati spre dormitorul comun, unde am fost anuntati de tovarasele educatoare ca va trebui sa dormim pana cand parintii nostri se vor intoarce dupa noi.

Primul gand care mi-a trecut atunci prin cap a fost sa ma intreb ce voi face in cazul in care ai mei ma vor uita aici? Adica chiar am sa pot dormi atat de mult?!

Am incheiat prima zi la gradinita la fel cum am inceput-o, cu lacrimi in ochi, adormit pe un pat de aluminiu, cu picioarele altui coleg infipte direct in narile mele, visand probabil la expeditii care sa ma duca departe de acel loc crud.

Spre ghinionul alor mei, am avut foarte multa energie in acea seara. Pe viitor au avut grija ca Tutu sa vina sa ma ia imediat dupa ce terminam masa de pranz si sa ma duca la prietenii mei din curtea blocurilor, unde ma pazea pana puteam fi preluat de Mati care se intorcea de la munca.

Fiind un copil cu nevoi speciale, am beneficiat de un program mai special. Cu toate ca nu am mai fost deranjat sa mai dorm din cand in cand cu picioarele colegului meu vaporizand in narile mele, majoritatea dupa-amiezilor mi le petreceam jucandu-ma cu prietenii mei de la Blocurile Militare, in timp ce colegii mei academici asteptau dormind sa fie culesi de rubedeniile lor.

Gradinita nu a contribuit cu mare lucru la dezvoltarea mea educationala. Consider ca eram destul de educat pentru nivelul pe care il cerea noua mea institutie de invatamant. Asa ca m-am bucurat de timpul petrecut acolo, cum am putut mai bine.

Aici e si locul unde mi-am pierdut primul dinte de lapte, infipt intr-un colt de paine, pentru care luptasem in pauza de masa cu mai multi colegi si pe care-l pastrasem pentru a-l savura mai tarziu. Si ce l-am mai savurat…

Amintirile din perioada zilelor petrecute la gradinita aproape s-au pierdut in colturile indepartate ale memoriei. Mai apar fragmente estompate, dar banuiesc ca, cat timp nu a ramas nimic pe hardul principal, inseamna ca nu s-au petrecut lucruri foarte importante in acele vremuri.

(va urma)