Si noaptea il striga. Isi ridica ochii, cautand luna si stelele, dar nu le gaseste pe cer, scufundate in bezna rece ce inunda totul in jur. Va vana fara ele in aceasta noapte. Intunericul va fi prietenul lui cel mai bun.

Departe, in padure, chemarea se aude iar si lupul ii raspunde de aceasta data, cu strigatul lui ragusit si trist. Incantatia il elibereaza de povara foamei care i-a ars maruntaiele toata ziua si trezeste la viata demonul din el, transformandu-i umbra intr-o naluca ce alearga libera printre trupurile impietrite si cenusii ale copacilor. Aerul rece ii umple plamanii, iar mirosul dulce al prazii se strecoara spre el printre ramurile golase care impung intunericul, facandu-i sangele sa-i fiarba sub blana incalcita si murdara.

Alaturi de el sunt fratii lui. Nu ii vede, dar ii simte si stie ca adanc in intuneric, haita vaneaza impreuna cu el. Inima ii bate in piept cantecul vechi al vanatorii, facandu-l parca sa zboare peste covorul mort de frunze. Noaptea il transforma… iar spiritul bestiei alearga liber chemat de sangele fierbinte care il striga disperat… Iar el stie ca este aproape…

Marele Cerb il asteapta intr-un luminis, cu capul plecat si coarnele imense indreptate amenintator spre restul haitei, care danseaza in jurul lui intr-o hora grotesca a mortii. Lupul se arunca asupra prazii, ignorand pumnalele de os care ii cauta trupul pentru a se infige in el si musca adanc grumazul animalului, ramanand prins de el, doborandu-l la pamant in asteptarea haitei.

Simte sangele fierbinte al cerbului mangaindu-i dulce limba si colorandu-i blana de pe piept in rosu, in timp ce animalul de la pamant cauta ultimele picaturi de viata in aerul ramas in plamani. Dar sfarsitul vine inevitabil, tacut si rece, hranind foamea cruda a lupului si a haitei sale.

Iar apoi, urletul lor se ridica liber spre luna ascunsa de intunericul cerului. Lumea e a lor. Noaptea e a lor.

***

Ascuns de soare sub umbra bancutei de lemn, cu botul pe labe, intins pe iarba proaspat taiata, cainele priveste la multimea pestrita care se perinda pe aleea din fata sa, in timp ce stapanul butoneaza plictisit telefonul, la umbra fumului gros de tigara. Se scarpina scurt dupa ureche, apoi isi intoarce privirea la agitatia din fata sa.

Ar vrea sa alerge, dar deja stie ca nu are rost sa mai incerce. Lesa este mult prea scurta, iar zgarda ii stranguleaza tot entuziasmul. Si oricum e mult prea cald si ii e mult prea sete pentru a incerca sa se mai agite.

Cativa porumbei aterizeaza in fata sa, arongant de liberi, si cainele ofteaza, chiar daca toata fiinta lui il indeamna sa ii puna pe fuga. Si chiar daca ideea de vanatoare ii mangaie placut sangele din vene, stie ca lesa este prea scurta. Si daca ar reusi cumva sa se elibereze si sa alerge liber dupa acesti sobolani cu aripi din fata sa, stapanului sau sigur nu ii va placea asta. Ce va face daca acesta va pleca si il va lasa singur, aici, printre straini?

Cine-l va plimba dimineata si seara, ca sa isi poata goli vezica plina de stresul asteptarii in liniste, intr-o casa goala si rece? Cine-l va hrani cu mancarea aceea infecta, cu gust de celuloza amestecata cu cenusa, care totusi ii linisteste foamea ancestrala ce-i macina stomacul de fiecare data cand simte mirosul de carne cruda? Pe cine va mai astepta el trist pe parchetul rece de pe hol, in unele nopti cand stapanul se intoarce acasa clatinandu-se si ignorandu-l complet?

Nu. Nu poate sa traiasca chiar asa. Ofteaza iar, ridicand nisipul uscat dintre firele de iarba. A uitat cum este sa fii liber, iar lumea exterioara il sperie. Nu seamana deloc cu cea din visele ce-l viziteaza atunci cand somnul este mai adanc.

– Hai sa mergem, coaie! ii spune stapanul, ridicandu-se de pe banca. Te-ai plimbat destul!

Il urmeaza linistit. Lesa scurta ii oferta toata libertatea de care mai are nevoie. Iar zgarda doar pe cea care o mai stie.