4.  UNIVERSUL SE EXTINDE

Big Bang-ul s-a produs odata cu prima vacanta petrecuta la bunicii din Craiova. Chiar daca eu mai petrecusem o perioada din viata in apartamentul lor, revenirea in acel loc a insemnat elevarea mea la alt nivel.

Parintii ne lasau in grija lui Mati si Tutu, parintii tatalui meu, de cate ori se ivea ocazia. Ocazie insemna atunci cand Mati isi lua concediu de la postul ei de asistenta sefa de la Policlinica de Copii din Craiova. Bunica-miu Tutu, fost plutonier in retragere, acum sef de Asociatie de Locatari, nu-si lua niciodata concediu, dar nici nu avea un serviciu care sa ii ocupe prea mult timp.

Fata de parintii mamei, intelectuali rigizi, bunicii din partea tatalui erau un cuplu de oameni simplii, cu studii limitate- Tutu avusese ultima incercare de admitere in facultate undeva la varsta de 40 si ceva de ani- ,dar care au compensat lipsa unui mediu academic printr-o gramada de alte lucruri mult mai importante pentru continuarea planurilor mele de a cuceri lumea.

Un geniu malefic ca mine avea nevoie de un univers fara limite pentru a putea creste in continuare, iar pana acum fusesem limitat de peretii apartamentului din Rovine si de gardurile curtilor casei de tara. In schimb, curtea interioara a blocurilor militare de pe strada Spaniei era un taram aparte.

Nu existau reguli. De fapt, existau reguli, dar nu existau organele abilitate sa le si puna in practica. Cei doi bunici ne ofereau destula libertate incat sa ne putem face de cap in voie. Si ne-am facut de cap cu varf si indesat.

E drept, pedepsele erau mult mai aspre aici decat la buncii de la tara si de data asta imparteam totul in mod egal cu fratele meu. Mai ales pedepsele. Iar cureaua militara de piele a lui Tutu nu lasa semne, dar ustura incat o tineai minte cateva zile.

O tineam minte cateva zile, dar asta nu insemna ca deveneam mai cuminti, ci, din contra, durerea ne facea sa fim mult mai intuitivi si mult mai inteligenti in dezvoltarea urmatoarelor tampenii. Durerea cateodata creeaza idei geniale…

M-am simtit mult mai apropiat de acesti doi bunici fata de parintii mamei si pot spune ca si fratele meu s-a simtit la fel. Totul era diferit aici.

Era o comunitate mica de familii de militari, unii inca activi, altii in retragere, cum era si Cezar Batineanu, bunicul meu… Tutu. Provenea dintr-o familie numeroasa, din Baldovinesti, un sat de langa oraselul Bals. Niciodata nu am reusit sa imi cunosc toate rudele din partea lui, pentru ca numarul lor depaseste lejer populatia unui orasel mic de provincie. Si nu exagerez.

Terminase liceul si se dusese in armata, unde a si ramas pana la pensie. Cariera lui miltara se rezuma la gradul de plutonier adjutant (habar nu am ce inseamna asta, dar pe vremea aceea credeam ca e ceva putin mai jos decat generalul) si la cateva medalii prafuite, asezate in vitrina din camera lui, alaturi de cartile cu Congresele Partidului Comunist. Aveau poze frumoase, dar cu alte genuri de animale, cum am aflat mai tarziu. Nu m-au captivat decat prin marimea impresionanta a volumelor si titlurile aurite gravate pe copertile lor groase de carton imbracat in material textil.

Tutu nu se prea juca cu noi. Acum cred ca nu stia cum sa faca asta. Cu el faceam desteptarea de dimineata la sfarsit de saptamana cand statea acasa. Programul inculdea spalat pe fata, spalat pe dinti si putina gimnastica de inviorare care acum s-ar traduce printr-un curs de zumba pe muzica lui Dan Spataru cu miscari de dans inspirate de trupa de balet a unei divizii de veterani octogenari din al II-lea Razboi Mondial. Totul se termina la popota instalata intre timp de bunica Mati, in bucatarie, unde serveam micul dejun, in general sub incurajarile motivationale ale bunicilor.

Atunci am aflat ca daca nu mananci absolut tot ce ti s-a pus in farfurie nu ai sa cresti niciodata inalt si puternic si că Mos Gerila nu vine la copiii slabi care nu mananca tot. Mati a semanat tot timpul cu una din vrajitoarele Fratilor Grimm, iar eu si frate-miu am format intotdeauna un cuplu Hansel-Gretel reusit pentru ea. Chiar si la maturitate, cand amandoi devenisem doua palugi grase, ea ne vedea tot mici si slabi. S-a operat de cataracta pana la urma.

Bunica din partea tatalui provenea din Malovat, un sat uitat de lume din judetul Mehedinti, situat in apropiere de Cazanele Dunarii. Era o femeie simpla de la tara, fara prea multa carte (cu toate ca tot timpul am vazut-o citind), care terminase o scoala de asistente. Fiind o fire muncitoare si in acelasi timp membra marcanta PCR, urcase pe scara ierarhica pana ajunsese asistenta sefa la Policlinica de Copii din Craiova. Poate era autoritara acolo, la munca, dar cu mine si cu fratele meu nu a reusit niciodata sa fie. Nu am luat-o niciodata in serios. Dar pentru asta exista Tutu, ca sa poata stapani cateodata doi demoni, precum eram eu si Ovidiu in unele momente.

Aici am gasit restul cartilor tatalui meu din adolescenta lui petrecuta in casa parinteasca. Dar m-am gandit ca de vreme ce nu le-a luat cu el, la noi acasa, nu meritau prea multa atentie nici din partea mea. Asa ca partea culturala, in casa bunicilor mei, a fost asigurata de cantecele populare ale lui Mati si  emisiunea Tezaur Folcloric (cu care facusem cunostinta si impreuna cu Mamaie Dora) care rula din cand in cand, atunci cand TVR emitea – tot din cand in cand.

Cateodata contribuia si bunicul Tutu, noaptea, cand incerca sa ne adoarma spunandu-ne o poveste. Si era intotdeauna doar o poveste. Povestea vitelului fermecat Duman incepea plina de verva si parea promitatoare… dar niciodata bunicul nu a ajuns sa o termine. In general, zborul vitelul fermecat Duman in cautarea printesei rapite se termina cu un sforait inecat si aritmic, semn ca Tutu deja rupea perna in doua.

Nici in ziua de azi nu am aflat daca printesa si Duman au trait fericiti ever after sau… A fost intodeauna povestea preferata a fratelui meu, Ovidiu. Nu e greu de explicat acest lucru. De mic a avut o inclinatie aparte spre arte. Intotdeauna in partea opusa.

Dar daca cineva care este familiarizat cu folclorul oltenesc (pentru ca banuiesc ca numai la noi un vitel poate sa zboare si sa se iubeasca cu o printesa) il rog sa imi trimita si mie un rezumat al povestii vitelului Duman. As fi interesat sa scriu o nuvela cu acest personaj fantastic. Editorul meu va va ajuta cu o adresa de email unde puteti  sa ma ajutati sa termin povestea. Unul din multe lucruri cu care ii sunt dator fratelui meu este sa ii termin aceasta poveste.

Promit ca am sa-l fac din nou pe Duman sa zboare, Ovi!

Nu ne-am dezvoltat foarte mult partea culturala acolo, dar am dezvoldat o gramada de alte lucruri. Primele relatii de prietenie, si cele mai durabile de pana acum, le-am legat in curtea blocurilor militare. Dar ele vor avea un capitol separat, iar apoi ne vor urma restul povestirii, deoarece continua si azi.

Tot aici am mers pentru prima data pe bicicleta, am condus prima data, am fumat prima data, am sarutat prima data. In curtea blocurilor am facut prima data cunostinta cu alcoolul, iarba, viitoarea fosta nevasta si multe alte vicii.

Alaturi de prietenii mei, in acest loc fermecat am descoperit multe din restul iubirilor ce aveau sa urmeze in viata mea. Haremul avea sa creasca simtitor cat de curand.

Dar cand m-am indragostit pentru a patra oara in viata, a fost ceva ce nu mai simtisem pana atunci. Iubirea fata de curtea blocurilor in care am copilarit a lasat cele mai adanci cicatrici in sufletul meu… a fost cea mai mare pierdere din viata mea pana in momentul cand astern aceste randuri pe foaie, alaturi de bunicii mei Tataie Petre, Mamaie Dora si Tutu.

Suntem ignoranti atunci cand pierdem ceva ce iubim. Poate pentru ca in acel moment nu stim asta sau poate ne face rau si chiar daca acel ceva ne este drag, trebuie sa renuntam la el. Iubirea cateodata ne poate trage inapoi, ne poate tine pe loc, sau chiar ne poate ucide. Dar nu despre acest lucru voiam sa vorbesc.

Suntem ignoranti atunci cand pierdem ceva ce iubim. Unii dintre noi (a se citi EU) chiar incearca sa para nepasatori si mandri, chiar daca acest lucru il doare.

Suntem ignoranti, dar mai tarziu realizam ca pierdem cate o bucatica din noi cu fiecare iubire lasata in spate sau pierduta. Si cu cat e mai mare iubirea, cu atat e mai mare ciobul care se desprinde din noi. Incepem sa ne crapam si sa ne spargem in interior pe masura ce incepem sa pierdem iubirile din vietile noastre.

Dar ramanem ignoranti, pentru ca nimeni nu poate intoarce timpul inapoi.

Poate doar in scris…

Daca ar fi sa scriu doar despre curtea blocurilor militare, ar trebui sa fie o carte cu mai multe volume. Va promit ca o veti descoperi, la fel ca si Claudiu, in paginile acestei carti.

In curtea blocurilor, universul meu a explodat si s-a extins. Aici e locul unde big bang-ul a dus la crearea a tot ceea ce reprezint si sunt astazi. Este locul unde timpul si oamenii au slefuit personalitatea mea actuala. Aproape totul este legat de Blocurile Militare de pe strada Spaniei, din Craiova.

Daca treci vreodata prin Craiova, si ajungi pe strada Spaniei, ai sa le vezi exact langa intersectia cu strada Nanterre. O pazesc si acum niste cladiri de caramida pitice, cu trei etaje si acoperis cu tigla rosie si stirba, ascunse in spatele unei clinici noi de cardiologie ce a luat locul unui parculet, pe vremuri inconjurat de un zid de plopi semeti.

Tot acolo se afla. Cu apartamentele lor mici de doua camere, cu balcoanele lor claustrofobice, cu pivnitele lor antibombardament, cu podurile prin care cladirile comunicau intre ele si cu curtea interioara ferita de lumea de afara, era locul perfect pentru o copilarie fericita.

Si jur ca am avut cea mai frumoasa copilarie din lume, chiar daca am fost privat, asemeni generatiei mele si a altor generatii, de o gramada de lucruri de care s-au bucurat alti copii din alte locuri.

Poate Epoca de Aur a fost o perioada neagra din istoria noastra, dar copilaria mea petrecuta in acele vremuri a fost epica. Doar am ajuns sa scriu o carte care incepe cu acest lucru… nu?!

(va urma)