1. VIATA LA TARA

Nu  e ca in romanele ante-, inter- sau postbelice din literatura romana de calitate – a se citi clasica.

Viata la bunicii nostri de la tara diferea de tot ce am citit mai tarziu despre viata in mediul rural din Romania. Erau parintii din partea mamei, familia Coman, care ii mai ajutau pe ai nostri cateodata in perioada verii cu pastrarea si ingrijirea celor doua odrasle ale familiei Batineanu, in conditii standard de viata la bunici, pentru cate doua, trei saptamani.

Va spun standard pentru ca bunicul era medicul primar din comuna Potcoava, iar pana am ajuns sa profesez in lumea medicala am fost convins ca medic primar inseamna singurul medic dintr-un loc. Era singurul medic din localitate. Mai auzisem de existenta unui stomatolog (medic de dinti pe acea vreme), dar am crezut intodeauna ca este un mit. Dar daca numaram si veterinarul din comuna, putem spune ca intreaga sanatate a comunitatii statea pe umarul acestor trei oameni.

Bunica era inca profesoara de biologie la celebrul Liceu din Potcoava, locul de nastere a atator genii ratacite apoi pe ulitele din sat, in cautarea carciumii.

Si amandoi isi luau carierele si munca in serios, cu toate ca se aflau aproape de varsta de pensionare  si, pe deasupra, se gaseau in locul cel mai umbrit de pe harta Romaniei. Adica, serios? Stie cineva unde se afla azi oraselul Potcoava?

Eu inca stiu, cu toate ca nu am mai trecut pe acolo de mai mult de un deceniu. Acolo am descoperit a doua mare dragoste a mea. Dar ajungem si la ea putin mai incolo. Mai aveti rabdare cateva randuri, pana le gasesc sa le astern aici.

In fiecare vara, ai nostri ne aduceau pe mine si pe fratele meu la bunici, in Potcoava. Daca comuna ar fi avut mai mult de o strada asfaltata, as fi putut spune ca bunicii locuiau in cea mai buna zona rezidentiala din localitate. Vecini buni, veterinarul peste strada, nea’ Marin (cel care proiecta filme la Caminul Cultural, si, intr-un fel, era si ceva ruda cu noi, dar niciodata nu am inteles in ce fel), gard in gard cu noi. Doua palate impunatoare de romi vegheau semet drumul judetean ce despica comuna in doua siruri lungi de case, cu turlele lor poleite in aur, sclipind, total iesite din peisaj, in soarele fierbinte de vara pe meleaguri oltenesti.

Casa era mare, dar gusturile de design interior ale bunicilor o umplusera cu tot felul de lucruri inutile, facand sa para totul foarte inghesuit. Nu cred ca au aruncat vreodata vreun lucru… de pe vremea strabunilor nostri din neolitic. In interior varia mobila grea si veche, cu covoare asezate peste alte covoare, bibelourile si vasele de cristal, a caror rezistenta a fost indelung testata de cele doua odrasle ale familiei Batineanu, incadrand aproape orice suprafata pe care se putea aseza ceva. Tapiseria “Cu rapirea din serai” era asezata la locul ei de cinste pe pertele camerei ce tinea loc de sufragerie, opusa unui televizor in carcasa de lemn, mult mai mare decat cel pe care il aveam acasa, in Craiova. Si intreaga piesa de tehnologie era acoperita cu macramé floral, ingalbenit de timp si praf, care sustinea la randul sau un bibelou in forma de pastrav multicolor.

Curtea era o imensitate. Aveam atat de mult spatiu de joaca, incat habar nu aveam ce sa facem cu el. Iar pe langa universul nostru minuscul de acasa, din Craiova, imensitatea asta mai avea fauna si flora, lucruri care in apartamentul din Craiova se traduceau printr-un ficus si doua hortensii, iar intregul lant trofic din apartament era constituit din ocazionalii gandaci de bucatarie care ne mai invadau cateodata locuinta, mai ales in verile toride.

(va continua)