De la mugur la fum (ep.3)

Amintirile mele primordiale apar usor estompate si sunt abia din perioada cand parintii mei si cu mine ne mutasem in noua noastra casa , in așteptarea celui care atunci cand avea sa apara pe usa, urma sa imi fie frate pentru tot restul vietii. Stiam ca nu va fi o sora , pentru ca ai mei imi spusesera deja  ca Ovidiu este pe drum. Nu stiu de unde au fost ei asa siguri ca va fi baiat , pentru ca sunt sigur ca nu existau asa multe aparate pentru ecografie in Craiova , in acele vremuri.

Noua noastra casa era un apartament cu trei camere , situat intr-unul din cartierele noi , pe care Epoca de Aur le construise in oras. Era mult mai spatios decat cel al bunicilor , mult mai luminat , cu pereti de un alb imaculat –tocmai buni pentru a-i  folosi drept panza , pentru incercarile timide de a patrunde in tainele picturilor murale , ale celor doi juniori ai familiei Batineanu. Linoleul galben ieftin ce acoperea intreaga suprafata a locuintei , a fost rapid acoperit de covoarele de imitatie persana  (mama probabil si acum va incerca sa ma convinga de originile lor asiatice , dar daca familia noastra nu se tragea cumva din Marco Polo , nu vad cum altfel ar fi avut asa ceva in acele vremuri) primite dar de nunta de la bunicii din partea mamei.

La fel a fost si in cazul mobilerului de lemn greu , ce ne-a umplut in curand casa , facand-o sa para mult mai mica , dar oferindu-mi mie si fratelui meu o gramada de oportunitati de a ne enerva parintii. Imi mai aduc aminte si multimea de carti colectionata de tatal meu , in tineretea lui-nu ca ar fi fost batran atunci , doar ca fusese mult mai tanar odata.

Deja in primele amintiri mai clare pe care le am , apar in camera pe care am impartit-o timp de aproape 15 ani cu fratele meu , deja cu peretii acoperiti de o multitudine haotica de culori  si forme , de parca intregul curcubeu ar fi explodat intr-un iad imaginat de Dante aflat in supradoza de acid. Ai nostrii au incercat sa ne acopere arta , mai tarziu , cu un tapet , dar nici noul canavas nu a rezistat prea mult. Dar asta deja se intampla in perioada adolescentei , cand orice copil incepe sa se simta ca un prizonier in propria-i casa si incepe sa scrie mesaje criptice pe pereti.

Vom ajunge aici putin mai tarziu , iarba sa am. Oricum , hormonii au fost de vina…

Sa revenim totusi la camera noastra , acest prim univers al imaginatiei mele , locul unde cele mai mari povesti de curaj si vitejie s-au nascut si tot acolo au murit , ucise de imaginatia distrugatoare a fratelui meu.  Era asa liniste in casa , atunci cand dormea. Singurele lui momente in care devenea ingerasul pe care-l vedeau in el bunicii nostrii.

Nu am reusit niciodata in viata noastra sa ne jucam ceva impreuna , fara sa ajungem sa ne certam sau sa ne batem. Tin minte cuburile de lemn si omuletii de plastic , de diferite forme si culori (dar tot timpul aceeasi marime minuscula ) cu care incercam sa construiesc castele si campuri de lupta imaginare , hranite de fantezia infantila din mintea mea. In general, bataliile se terminau in momentul cand Ovidiu aparea ca un adevarat King Kong , distrugand sperantele omuletilor mei pentru o lume mai buna , sub talpile sale pufoase , de copil de trei ani.

Am ajuns in timp la o tehnica de constructie a castelelor , astfel incat impactul zidurilor cu corpul fratelui meu , sa fie absorbit de intreaga constructie si sa nu se darame. De fapt…am crezut ca am gasit-o pana la prima intalnire mai serioasa dintre imaginatia mea si fizica elemantara a fratelui meu. Dar macar invatasem sa reconstruiesc repede la loc tot , pana atunci. Capatasem experienta.

Unele perioade din zi , cand parintii nostrii erau plecati la munca , eram supravegheati de o dadaca. Era o doamna in varsta , al carui nume mi-a scapat de mult, care tricota toata ziua , iar cand nu o facea,  motaia. Din cand in cand , atunci cand unul dintre noi mai sarea calul (a se citi Ovidiu) ne mai si pedepsea cu o intepatura in pielea mainii cu andreaua ei , invizibila. La fel de invizibile erau si semnele , dar usturau destul de mult, incat sa-l tina tranchilizat pe fratele meu mai mic. Mai tarziu, am aflat ca de fapt erau doar ciupituri. Am fost dezamagit ca nu a existat niciodata o andrea magica. Si eu care credeam ca gasisesem in sfarsit modalitatea de a ma juca in pace , fara ca umbra intunecata a fratiorului sa se mai abata asupra regatelor mele.

Nu prea ne jucam pe afara, curtea blocurilor fiind un loc inaccesibil inca noua , doi copii de 5 si respectiv 3 ani , cu doi parinti tineri ocupati cu rezidentiatul si invatatul materiei pentru examenele finale. Cu doi bunici localizati in alt judet si alti doi aflati doar la zece minute distanta , dar inca aflati in campul muncii , ai nostrii erau nevoiti sa ne tina inchisi in casa , cu dadaca motaind atent asupra noastra.  Toate aceste lucruri faceau ca mica noastra locuinta sa devina un imens univers imaginar , marginit de peretii de beton , prea subtriti pentru a opri galagia creata de joaca noastra (atunci cand rezistam sa ne jucam mai mult de un sfert de ceas impreuna).

De mic am fost matinal , cu toate ca psihologul o pune acum pe spatele depresiei ce ma incerca de cativa ani. De cand ma stiu ma trezesc odata cu soarele. Intodeauna mi s-a parut ca dormitul si mancatul imi consuma prea mult timp liber pe care l-as putea folosi in moduri mult mai placute. Pe vremea aceea tot timpul meu liber l-am dedicat cercetarii si dezvoltarii de noi strategii militare. Mai tarziu , dupa revolutie am aflat si eu ca razboiul evoluase de mult de la sageti si tomahawkuri, la tancuri si avioane. Nea’ Nicu a uitat sa imi furnizeze noile echipamente de cercetare si am fost nevoit sa lucrez tot cu omuletii mei minusculi de plastic si cu cuburile mele de lemn.

Serile le petreceam toti, impreuna , tata jucandu-se cu noi sau macar incercand sa faca acest lucru , cu mama citind cartile ei , facandu-ne morala printre randuri. Tata nu citea sau cel putin creierul meu nu inregistreaza nicio amintire cu el citind ceva doar pentru a se relaxa. Dar ne citea noua noaptea , inainte de culcare. De fapt,  imi citea doar mie. Cartile au avut intodeauna un efect sedativ puternic asupra fratelui meu , incat primele doua (maxim trei) fraze il trimiteau direct in lumea viselor.

Dar eu am fost fermecat. Povestile cartilor tatalui meu erau diferite de cele spuse de bunici sau de dadaca. Nu existau zmei sau printi in ele. Imi citea despre expeditii peste ocean , despre zboruri in spatiu , despre roboti , despre lumi care existasera. Mintea mea exploda intr-un milliard de imagini. In vise eram eroul acelor carti …calatoream peste marea albastra cu expeditia Kon Tiki , lucram impreuna cu robotii lui Asimov in explorarea spatiului , rataceam pierdut pe lumea din Solaris sau vanam dinozauri in Lumea Pierduta din Amazon a lui Doyle.

Cartile mi s-au parut atunci incredibile dar in acelasi timp inaccesibile mie , un analfabet de patru-cinci ani , care inca avea dificultati cu dusul la toaleta , stersul nasului , imbracatul si care inca spunea la balcon , “peterasa”. Habar nu am de ce.

Din aceasta cauza am inceput sa fiu fascinat de coperti , de forma si greutatea lor. Nu le puteam citi , dar puteam sa le privesc desenele de pe coperta sau poza autorului de pe spate , puteam sa miros paginile (O, Doamne si ce bine miroase o carte noua!) , puteam sa le rasfoiesc in cautare de poze si harti.

Si erau o gramada de carti in biblioteca tatalui meu. Atunci m-am indragostit probabil prima data in viata. Si fata de celelalte iubiri ale mele , am ramas fidel pana in ziua de astazi cartilor. Citesc in fiecare zi , in fiecare noapte , indiferent de stadiu in care ma aflu. Treaz , adormit , fumat , depresat , destul de mort de beat incat sa citesc…Am citit carti pe care nu mi le mai amintesc. Am citit carti care nu mi –au placut , dar daca incep sa citesc ceva trebuie sa-l si termin. Nu stiu de ce fac asta.

Dar pana am ajuns sa citesc , relatia mea de dragoste cu Cartea s-a bazat exclusiv doar pe pipaieli si strangeri in brate. Dragoste am facut abia pe la jumatatea clasei I , dupa ce am invatat cat de cat sa descifrez alfabetul latin.

Si inca lucrez la asta.

Sincer , cred ca datorita acestei  iubiri  am ajuns acum in depresie. Probabil, daca as fi fost mai obosit noaptea , precum fratele meu , si primele cuvinte citite de tatal meu m-ar fi adomit, poate nu mai ajungeam sa ma indragostesc de Carte.

Dar, probabil viitorul meu ar fi fost diferit , nu ati fi citit acum aceste randuri si orizontul meu ar fi fost mai ingust. Tocmai de aceea…

Pentru ca atunci cand orizontul este mai aproape si mai ingust , ai mai putine sanse sa te pierzi…

(va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s