Trupa

            Am incercat sa descifrez mesajul primit de la Edu’ , dar chiar daca sunt din tribul lui Talpa Iute, am parasit de mai bine de un deceniu vastele campii ale Olteniei si abilitatea mea de a citi cum trebuie mesajele de fum care se inalta, departe la orizont, s-a pierdut la metrou in Victoriei.  Asa ca am fost nevoit sa citesc printre randuri.
            Zicea ceva de niste frati  sau veri de ai lui din satul Leu (de la noi de acolo din lanul de porumb) care s-au stabilit in State si ascum au formatie si vin sa cante in Bucuresti. Sau ceva de genul asta….sunt sigur ca la gradul de rudenie am gresit, in rest sunt pe aproape cu toate. Oricum mesajul m-a agitat putin mai mult decat cafeaua de dimineata. Eu eram pregatit pentru inca un weekend doar de meditatite si rugaciune, iar acum ma vad nevoit sa imi anulez toata agenda incarcata pentru iminenta invazie olteneasca care ma va lovi sambata, invelita intr-un ambalaj de nori negrii.
            Si chiar daca imi place sa imi zgarii timpanele cu muzica proasta, concertele nu m-au atras niciodata. Nu imi place sa stau in picioare si in general, orice turma ma face sa fug speriat inapoi in padure. Dar maine va trebui sa ma imbrac si eu in zebra si sa ma pierd in marea migratie de pe Arena Nationala, alaturi de bastinasii mei melomani.
            Glumesc (putin)… Biletele sunt la mine si planul de invazie a fost facut inca de la topirea zapezii. Mai avem scapari de genul asta, mai ales cand e rost de corzi rupte si chitare sparte. Este modul nostru de a comemora vechea noastra trupa rock si de a tine flacara nebuniei noastre infantile inca aprinsa, chiar daca arde mocnit acum, acolo, in scrumiera.
            Eram buni! Sau cel putin asa credeam…
            Prima noastra formatie s-a chemat Iron Rose si era formata din unirea a doua din numele noastre de scena. Eu eram Ricky Iron si eram vocalist si chitaristul formatiei. Edu, care pe vremea acea trecea cu numele de scena Eddie Rose, era basistul si vocalistul trupei. La tobe, locul a fost umplut de Radaru, cunoscut in cercurile muzicale underground din curtea blocurilor, ca Steve McDeath. Livosu a fost in trupa,dar perioadele lui pe scena alaturi de noi au fost scurte, la fel ca si ale celorlalti care au mai trecut pe acolo.
            Dar, in mare, scheletul era format din cei trei idioti cu pseudonime. Am fost in primul val de formatii rock care au rasarit dupa ploaia acida din iarna lui ’89 si chiar daca nu au auzit muti de noi, in primii nostrii trei ani de existenta am scos 24 de albume. Eram atat de talentati, incat primele trei albume le-am imprimat pe caseta ( o chestie de secolul trecut) fara ca unul din noi sa atinga un instrument muzical. Si sincer nici nu cred ca vreunul dintre noi cantase vreodata la ceva ( in afara de dus) pana atunci.
            Am primit prima chitara (si unica…RIP) in dar de la ai mei cand am intrat la liceu. Avid sa ii aflu cat mai repde secretele m-am inscris la cursurile Scolii Populare de Arte din oras. Am fost nevoit sa abandonez dezamagit cursurile dupa cateva luni, cand am descoperit ca profu’ nu avea de gand sa ma invete cum sa rup corzi si sa sparg chitare.
            Dar asta nu a oprit ca trupa sa merga mai departe. Ne-am schimbat numele in Pentagramophobia. La 14 ani ti se pare ca suna pompos…la 36 razi ca spartul de idiotenia asta. Oricum am mai scos inca 5 albume sub titulatura asta, chiar daca instrumentele nu erau punctul nostru forte.
            Dezvoltasem in toti acei ani abilitatea de a imita din gura absolut orice instrument. Asa am inregistrat toate albumele…inclusiv pe cele Live in Craiova si Line’n London. Nu am avut niciodata buget pentru turneu, asa ca am fost nevoit sa mimam si audienta pe album, dar eram destui in formatie , asa ca nu cred ca s-a prins nimeni.
            Apoi, vremurile s-au schimbat si odata cu ele si gusturile noastre. Am abandonat rock-ul si am descoperit internetul, hip-hopul si programele de facut muzica.
            Dupa cateva hituri ratate si alte cateva negative expirate, drumurile noastre s-au hotarat sa duca pe fiecare in alte locuri. A trebuit sa lasam instrumentele noastre imaginare si pseudonimele penibile, in studioul din beciul bunicului, alaturi de albumele noastre needitate si versurile in engleza de balta si sa incepem sa devenim oameni mari cu planuri mici, la fel ca restul turmei.
            Dar maine trupa se intalneste…Vom canta iar si chiar daca nu vor fi cantecele noastre, o vom face impreuna, ca pe vremurile cand trandifirii erau de fier.
            Rock on!
Anunțuri

7 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s