Ajung acasa intr-o zi, dupa un lung periplu de calatorii si dupa o noapte destul de alba, caci avionul de intoarcere abia atunci a putut sa ma ia in zbor si deschid usa larg la perete. Cam liniste… cam prea multa liniste… ceva este in neregula, dar deocamdata nu imi dau seama ce. Parca este goala casa. O senzatie stranie, dar simturile nu te pacalesc de obicei. Aprind lumina cu grija! Intr-adevar, ceva chiar s-a intamplat aici. Locul este parasit!

– Alo! Este cineva acasa?!

Ce naiba s-a petrecut aici?! Deodata, aud un suspin incet, poate prea incet pentru a fi detectat.

– Blu? Tu esti?! Unde esti, draguto??

De data aceasta, vocea prinde curaj si parca nevenindu-i a crede, cu un usor tremur in corzile vocale, tradand o stare de spaima, spune:

– Cine este? Tu esti, Clau? Visez, chiar esti tu?

– Nu este Clau, sunt eu, Axel, ii zic, inca in stare de soc.

In sufrageria care parea mai mica odinioara, incarcata cu tot felul de decoratiuni de prin toate colturile planetei si destul de intima, acum zace un mare gol cu doar cateva piese de mobiler. In coltul de langa geam, a ramas fidela in pozitia de asteptare, draga Canapea Rosie.

– Nu pot sa cred ca esti tu! imi zice ea, cuprinsa de emotii puternice, dar si de usurare, in acelasi timp. Nu te-am mai vazut de foarte mult timp. Pe unde ai mai umblat? Am crezut ca m-ai parasit si tu, impreuna cu el.

Neintelegand nimic in continuare, ma pun sa adresez mulitudinea de intrebari care navalesc in valuri in mintea mea, deja obosita dupa drum. Incep cu inceputul.

– Linisteste-te, draga mea, sunt aici. Te rog eu, nu mai plange. In primul rand, vreau sa stiu si eu, ce naiba s-a intamplat aici ?!

Incerc sa raman calma ca sa o mai linistesc si pe ea, apropiindu-ma incet de ea si luand-o in brate. Dar fara sa vreau, imi iese putin cam grabit si inalt tonul, care ma tradeaza.

– Ce sa se intample… cum, nu stii?

– Ce sa stiu, nu stiu nimic! Am plecat in strainatate, cum prea bine stii, si m-am intors acum.

– Am crezut ca m-ai parasit si tu, zice ea cu durere in glas. Stiam ca pleci des si ca vii cand vii, dar este o surpriza tare placuta sa te vad langa mine iar.

Inca total nelamurita, ba chiar mai rau, confuza… crezand ca ne-a parasit pe amandoua subit, continui:

– Stai putin, sa lamurim niste lucruri. Te rog sa respiri incet si lung si sa imi povestesti tot ce stii, ca sunt la fel de nauca ca si tine.

Ma priveste uimita si vede ca nu am habar de nimic, asa ca isi da drumul la glas din nou:

– Sunt surprinsa ca nu stii nimic, ce ciudat! Pai, ce sa se intample, acum vreo trei saptamani, Clau s-a gandit sa se mute, cu tot cuibul, in alta parte! Spune ea, cu lacrimi iarasi de nestapanit. Doar stii cat de mult vorbim noi toti, mai ales eu cu el, cand esti tu plecata si cate amintiri frumoase am adunat de-a lungul timpului, pe materialul rosu din care sunt facuta!

– Haide, nu mai plange! Ii zic eu, luand-o in brate si mai tare. Sunt la fel de uluita ca si ea cand aud vestea. Continua sa imi spui ce ai pe suflet…

– Cum sa nu plang! izbucneste mai tare. Cand te gandesti ca in Jurnalul Canapelei Rosii se trateaza tot ceea ce se intampla in acest coltisor al casei, cu mine, ca subiect principal… Cand m-am deschis trup si suflet fata de el. I-am spus cele mai intime ganduri, l-am sprijinit si i-am tinut de cald in noptile singuratice, sau in zilele monotone. Am stat sa ii ascult toate ofurile si m-am facut cat de comoda am putut, ca sa il fac sa se simta bine. Am ras pana nu ne-au mai tinut picioarele, de a trebuit sa ma repare… am plans cand nu i-a fost bine si l-am linistit tinandu-l si mai strans in brate… i-am adus atatia prieteni, ca sa aibe ce discuta si sa scriem cat mai multe chestii faine pe Jurnal. Am avut cea mai misto relatie si parea a fi de lunga durata. Am avut grija de el, cum mi-ai cerut si tu, Axel! Nu mai inteleg nimic…A luat-o si pe Blu, ca sa fie sigur ca raman singura de tot.

Dupa acest lung monolog incarcat de pasiune si plin de sinceritate, mi se inmoaie pana si cel mai adanc coltisor al inimii mele. Cum de nu stiu nimic din aceste lucruri?! Chiar nu mai inteleg nimic.

– Imi pare rau, favorite mea Rosie! Cum nu stiam nici eu de acest aspect, nu m-am asteptat la aceasta mutare.

Deodata, telefonul incepe sa imi buzzuie agresiv, neincetat. Il scot din buzunar si verifiv. Peste 20 si ceva de mesaje, care aparent, au intrat acum. Majoritatea de la Clau. Incep sa le rasfoiesc. Dau si de mesaje in care imi zice intr-adevar, ca se muta intr-un alt loc, in care a mai fost, ca i se pare mai potrivit pentru viitor. Ar fi vrut sa ne mutam cand eram acasa, dar s-a gandit ca nu o sa am timp cand vin, asa ca a demarat el procesul mai repede. Imi spune mai multe detalii, inclusiv sa nu trec pe la “fostul” apartament, pana nu ma vad cu el mai intai… etc. etc.

Le citesc pe toate si imi dau seama stupefiata, ca timp de trei saptamani nu mi-a mers serviciul de sms. Acum aflu si eu pt ptima data, tot ce mi-a povestit, Canapeaua Rosie. Cum sa abordez mai departe situatia, la naiba?!

– Uite ce cred eu, ii spun pe un ton cat mai cald si intelegator. Sunt sigura ca decizia lui Clau de a se muta, nu a fost in nici un caz pentru a iti face tie vreun rau. Vine un moment in viata fiecaruia, cand trebuie sa mearga mai departe in anumite aspecte. Probabil nici mie nu mi-a spus pana acum, pentru ca a vrut sa imi faca o surpriza. Nimeni nu te paraseste, ne-am atasat de tine asa de mult si cred ca esti cea mai iubita Canapea de pe fata Pamantului.

– Pai si atunci, daca este asa… de ce nu ma luati cu voi? spune ea, uitandu-te fix la mine.

– Singura problema este ca acest apartament nu este al nostru, iar tu practic apartii de alt proprietar.

Sta ea si rumega cateva minute bune la ce am spus, apoi imi zice intr-un lung oftat:

– Atunci nu avem ce sa mai facem… Oricum, cine vrea sa aibe in casa o canapea uzata ca mine, cu multe gauri in tesatura si cu ate iesite de la gheare de pisica?! Sper doar sa ma mai vizitati din cand in cand… asa, poate vi se mai face dor de mine. Mie una, o sa imi lipsiti mult… sper ca urmatorii locatari sa fie macar pe jumatate de simpatici si de intelegatori cum ati fost voi. Dar nu cred ca ma mai pot atasa de cineva ca de voi… sunteti practic o familie.

Nu mai stiu ce sa ii spun… o mai imbarbatez putin si mai stau cu ea putin de vorba, apoi o las, asigurand-o ca oricum ma voi intoarce sa mai iau niste lucruri.

In drum spre noua locatie, il sun pe Clau, care imi zice ca este acasa. Cand dau de el, ii povestesc tot episodul cu sms-urile si cu Canapeaua Rosie si cat de trista am gasit-o.

– Nu trebuia sa mergi la apartament, fir-ar! Trebuia sa vii aici sa fi vorbit noi mai intai, spune Clau, surprins de toata intamplarea.

– Nu ai idee tu cat de socata am fost eu, sa vad si sa aud toate astea pentru prima oara! ii zici senina intr-un final, dar ingrijorata in acelasi timp.

– Uite ce m-am gandit… spunem noi in acelasi timp. Hai sa… ii facem o surpriza si sa o aducem aici! La unison am spus aceleasi cuvinte, de parca ne-am ghicit gandurile.

– Daaaa… spun eu, fericita. Asta voiai sa vorbesti cu mine?

– Exact! Am asteptat sa vii si sa discutam de varianta asta. Am putea sa o punem in camera mica de langa bucatarie si asa, ramanem cu totii impreuna! Dar vad ca deja esti super incantata de idee! zice Clau, usurat.

– Ma duc sa vorbesc de indata cu proprietarul! O sa fie foarte fericita. Si fara sa mai pierd nici o secunda, il sun….

Trei zile mai tarziu… postare pe Jurnal… The Red Couch is back!!!

Si uite asa, tustrei continuam sa povestim, de pe Canapea Rosie… de unde toarce cu drag si spor, ca intotdeauna, Blu! 😊