Imbracat doar cu chiloti si maieu, cu jumatatea din podoaba capilara pieptanata parca cu 220V, ascuns in spatele dioptriilor imense ale ochelarilor sai negri de vedere, care-i faceau ochii anormal de mari, Tutzu privea captivat la cazanul de cupru care fierbea tacut pe aragaz, in timp ce tigara Snagov fumega uitata in scrumiera de pe masa din bucatarie. Nu era tocmai imaginea savantului nebun, dar se apropia undeva de asta. Cel putin asa mi se parea mie, la cei 7 ani ai mei, atunci cand ma trezeam in unele dimineti si il gaseam in laboratorul lui improvizat in bucataria mica, asteptand, in echipamentul pseudosteril, finalizarea intregului proces chimic.

Nu stiam atunci diferenta intre un laborator de chimie si o distilerie, dar oricum nu cred ca magia momentului ar fi fost diminuata de acest lucru. Tacut si atent, Tutzu monitoriza din spatele ochilor sai dubli intreg procesul de transformare, ajutat indeaproape de asistenta lui de laborator, bunica-mea Matzi. Sincer, intodeauna am banuit-o pe ea ca intreg creier al operatiunii, fiind singura care avea cat de cat niste cunostinte apropiate de chimie. Chiar daca amandoi terminasera doar liceul si erau mandrii posesori ai unei diplome de Bac si un carnet de mebru de partid, bunica-mea se putea mandri cu postul ei de asistenta “SEFA” la Policlinica de Copii din oras, in timp ce bunica-miu era plutonier in armata romana si singura lui mandrie era uniforma kaki in care venea imbracat de la munca si pusca de vanatoare pe care o tinea sub cheie in dulapul sau de haine.

Cazane aramii legate intre ele prin tevi de cupru, butoaie din care ieseau furtunuri colorate si un miros acru si ciudat creau in tacere absoluta licoarea magica pe care Tutzu o pretuia asa mult. Plecam afara la joaca usor ametit de aerul greu care impanzea intregul laborator, dar intotdeauna tineam secretul bine pazit de ceilalti. Si asta pentru ca Tutzu imi spusese ca ce face el este secret si nimeni nu trebuie sa mai afle, iar eu asta am facut. Am ascuns laboratorul secret bine in capul meu, alaturi de noptile in care taica-miu asculta Romania Libera sau cand mama il injura pe nea Nicu. Nu avea sa-l gaseasca nimeni niciodata, iar Tutzu avea sa creeze acea “seva a vietii”, pana cand a descoperit ca este mult mai ieftin sa o cumpere. Dar asta la cativa ani dupa ce un zid s-a prabusit in Berlin.

Mama, care niciodata nu a fost o apropiata a parintilor tatalui meu, insista cateoadata ca, vara, eu si fratele meu sa petrecem cateva saptamani si la bunicii de la tara, departe de influenta negativa pe care marea metropola Craiova o putea avea asupra mea si a fratelui meu. Fiind o persoana destul de sonora, se impunea destul de des in fata lui taica-miu, iar cei doi juniori ai familiei Batineanu erau nevoiti sa petreaca un sejur destul de plictisitor si plin de reguli anoste, in fortareata bunicilor de la tara.

Tataie Petre si sotia sa, mamaie Dora, cei doi procreatori ai mamei mele, locuiau in comuna, acum oras, Potcoava, din judetul Olt. El era unicul medic din comuna, sef peste dispensarul medical si implicit peste tot personalul auxiliar de acolo, compus din doua asistente in a treia tinerete, un sofer de ambulanta, o femeie de serviciu si cei doi caini comunitari ce rupeau bilete la poarta. Bunica-mea era profesoara de biologie la liceul din comuna, si probabil era genul ala care te face sa urasti biologia, pentru ca aproape toti copiii din comuna evitau sa ma tachineze, dar si sa se joace cu mine. Dar nu ma plictiseam. Il aveam pe frate-miu si restul lighioanelor din ograda sa ma tina entertained tot sejurul.

Familia mamei mele era un fel de clan Kennedy al comunei, fiind respectati de intreaga comunitate. Probabil si din aceasta cauza, mama insista asa mult sa mai petrecem timp la tara. Nu exista nicaieri un loc mai bun pentru dezvoltarea capacitatilor intelectuale ale celor doua odrasle ale familiei. Si nu se afla departe de adevar. Adica, cu un medic si o profesoara in jururl nostru, amanandoi pragmatici si reci, planurile mele de cucerire a lumii au trebuit sa fie amanate pe un termen nedefinit, si a trebuit sa incep sa am activitati extracurriculare, cu toate ca eram doar la gradinita.

Si trebuie sa recunosc. Capacitatile intelectuale ale celor doi bunici de la tara depaseau cu mult diplomele de bac ale celor doi savanti nebuni din Craiova. Cu palaria de paie acoperindu-i capul rotund si plesuv, cu bustul robust transpirand in lumina soarelui de vara, cu mainile bagate tacticos in buzunarele labartate ale pantalonilor scurti de stofa, din care cele doua picioare de cocostarc se cracanau spre sol, tataie Petre era un fel de Pablo Escobar al comunei. Isi privea rabdator intreaga distilerie nascuta in lanul de porumb, ascunsa departe de ochii curiosi ai lumii in curtea uriasa din spatele casei, plimbandu-si tacticos un pai uscat intre buze.

Laboratorul bunicilor din Craiova nu se putea compara niciodata cu fabrica artizanala, ridicata de tataie Petre si mana sa dreapta (a se citi vecinul), nea Marin. Tutzu distila doar prune cumparate de la taranii din piata. Don Petrica distila absolut orice chestie care putea sa fermenteze. Si avea curtea plina de o gramada de chestii capabile sa faca acest lucru. Apa de foc produsa trebuia sa aiba un iz de dude amestecate cu corcoduse, invelit intr-o savoare desavarsita de pruna.

Cel putin asa imi spunea don Petrica, atunci cand la finalul zilei imi dadea sa gust o gura din licoarea magica la care fiersese toata ziua. Si trebuie sa recunosc, ca nimic nu imi mai arsese tractul digestiv pana atunci ca aceasta potiune creata in lanul de porumb.

Cele doua operatiuni secrete ale familiei au incetat sa mai existe atunci cand Epoca de Aur a decis sa plece cu elicopterul intr-o iarna si si-a luat cu ea toate jucariile ei ciudate. Cazanele au ajuns doar simple elemente de decor, vestigii ale vremurilor de mult apuse in lanul de porumb din spatele casei bunicilor, scaldate in ceata amintirilor de la mine din pod. Le mai privesc cateoadata cu ochii larg inchisi, atunci cand stau de veghe in fata ecranului alb al laptopului care asteapta, tacut, in unele nopti tarzii.