Am spus-o, ma reprezinta, lumea inconjuratoare o stie si casa mea este de fiecare data un alt punct pe harta. Cerul este altarul meu, stelele imi tin de urat noaptea cand sunt singura si soarele imi este ghid calator.

In acest moment stau intinsa pe sezlong, cu fata indreptata spre marea care imi sopteste suava in ureche un cantec linistitor si foarte cunoscut. Ma ridic agale de pe postamentul meu comod si imi urmez pasii pana ajung la buza apei.

• Ce faci, plimbareato? Cum mai esti? A trecut ceva vreme de cand nu te-ai mai scaldat in bratele mele. Ia povesteste-mi pe unde ai mai fost si ce ai mai facut.
• Mama Mediterana… tu esti, desigur. Ai ramas la fel de frumoasa, indiferent de pe ce tarm te privesc. Ca de obicei, calatoresc prin lume, in lung si in lat, cu treaba. Dar cum se face ca ma tii minte?!
• Fata draga, nu am cum sa nu te recunosc cand te vad atat de des. Ultima oara te-am vazut pe o plaja in Spania, alteori ai venit la mine de pe diferite petece ale coastei Frantei, te-ai plimbat chiar si de-a lungul Italiei prin diferite orase, iar vara anului trecut, ne-am intalnit chiar la punctul de intersectie cu o alta sora de-a mea, Egeea, La Prassonissi. Te scalzi in apele mele, iar eu iti invalui trupul cu energia cu care am fost inzestrata de la bunul univers.

Si uite asa, dupa cum am spus mai sus, se pare ca lumea chiar a devenit usor usor casa mea, atata timp cat planeta ma recunoaste, ma protejeaza, imi tine companie si mai nou imi si vorbeste. Sunt curioasa ce are de spus Atlanticul cand ma va zari in curand de pe continentul Americii. Trebuie sa catch up with the lost time, cum spun americanii, sa stam la o mica barfa cum ar zice romanii si la bavardage, pe frantuzeste. De data asta in engleza ca avea loc conversatia, ca pe partea aia, asta se vorbeste. Cand ajung in cealalta America, mai de jos, cu portugheza nu le am, dar pe spanioleste suntem amigos de-o viata.

Prima oara, sa fiu sincera, mi-au vorbit stelele. Stiu ca pare ciudat, pentru ca nu au vreo legatura cu pamantul, dar cand m-au vazut singurica de atatea ori si usor si trista cateodata, presupun ca li s-a facut mila de mine. Atunci am tras cea mai mare sperietura din viata mea. Dar dupa ce am inceput sa ma obisnuiesc cu ele, mi-am dat seama ca mi-am facut primii mei prieteni de calatorie stabili. Nu imi vorbesc intotdeauna, dar imi sunt aproape atunci cand am nevoie de ele iar cu intelepciunea lor acumulata pe parcursul a milioane de ani… chiar ma simt in siguranta.

Mi-am urmat pasii mici prin lumea asta mare, cunoscand multe culturi diferite, personalitati, traditii, moduri de viata si mi-am facut amici si prieteni cam peste tot pe unde am fost. Cea mai buna prietena a mea sau poate mai degraba o mama adoptiva, in afara de mama patrie, care ma primeste cu bratele deschise si caldute de fiecare data cand o vizitez, este Spania, cu toate oraselele ei. Ma gazduieste in special iernile, cand acasa este frig si ninge, si imi ofera tot ce are ea mai bun… soare, mare, mancare buna si multa caldura. Ii multumesc pentru ospitalitate si merg mai departe, stiind ca o voi revedea curand.

Unde mi-am facut cel mai cool amic al meu, de al carui sarm nu am avut cum sa nu ma indragostesc si care imi ofera asa multe distractii, este in America si nu e nimeni altcineva decat New York ul.

• Yo brother, I missed you so much! Ii zic eu la un moment dat, dupa o absenta de aproape doi ani. Ce am pierdut in lunga mea absenta? Trebuie neaparat sa ma tii la curent cu totul!
• Hey, crazy sis! I missed you even more! Intrebarea este… cat timp ai la dispozitie?!

Si uite asa ne pornim pe ras, ne povestim una, alta si incepem sa bantuim prin minunatiile pe care mi le ofera dragul meu New York. O piesa de teatru pe Broadway, o plimbare prin Central Park, o sesiune de shopping cum numai el stie sa imi ofere si, la sfarsitul zilei, la taclale la o cafea pe Empire State (asta doar in prima zi, hehe).

Vine si momentul despartirii de el, pe care cu greu o accept dupa minunatul timp petrecut impreuna, dar ramanem cu promisiunea ca ne vom vedea din nou si curand.

Sa trecem la prieteni mai focosi, pe care i-am intalnit prin toata America de jos (asa imi place mie sa ii spun). Latini de sange si cu un spirit inflacarat, prietenii mei columbieni, chilieni, portughezi, mexicani, argentinieni, stiu cum sa faca o fata sa se simta bine. Sunt prieteni aparte, cu care ma inteleg destul de repede bine, poate si datorita cantitatii mele insemnate de sange latin care imi curge prin vene. Le inteleg natura si cultura iar viata debordanta care zace in ei si, pe care o simti in orice vorba pe care o scot si in orice miscare de dans pe care o folosesc, nu are cum sa nu te molipseasca. Nu o data am avut privilegiul sa ma intalnesc si cu fratele cel mai mare dintre oceane, Pacificul, prin aceste zone. La Acapulco sau la Chile acasa am facut cunostiinta cu el prima data si a fost suficient de amabil sa ma lase sa ma scald in el… ce dragut din partea lui. In California este putin mai rece si distant, dar probabil acolo este ocupat cu diferite intalniri cu Curentii Marini si poate de aceea nu este atat de primitor.

De partea cealalata a Pamantului, in cel mai jos punct de sud de tropice unde am ajuns vreodata, mi-am facut, desi foarte departe, printre cei mai speciali prieteni. Sydney, Hobart, Melbourne si Auckland, copiii mamelor Australia si, respectiv, Noua Zeelanda, sunt, cu siguranta, o incantare.

Nu aveam cum sa nu va povestesc putin si despre ei. Cu un caracter foarte frumos conturat si linistit, sunt printre cei mai primitori si caldurosi (poate prea caldurosi pentru gustul meu, dar nu ma plang 😊) amici pe care ii am. Cu greu atinsi si influentati de altii, si-au creat si pastrat un set de valori si un mod de trai atat de bun, ca ar fi pacat sa se piarda vreodata. Cred ca secretul lor este chiar faptul ca sunt atat de separati de restul lumii. Mi-au aratat peisaje de pus in rama, de o ampla diversitate, fauna si flora unica in lume si activitati in natura priceless. Cu un farmec unic, cele doua imense insule plutitoare cu alte mici atasamente, mi-au oferit o experienta de neuitat. M-am intalnit din nou cu Pacificul, care se pare ca ma urmareste peste tot. Am impresia ca ii cad cam draga. Pentru prima oara am facut cunostiinta si cu al patrulea si misteriosul ocean Indian, pe care imi doream demult sa il cunosc. Caldut si sarmant, mi-a placut.

O, doamne…! Cate am sa va mai povestesc acum ca imi curg amintirile pe hartie ca pietrele la vale (The Rolling Stones, oh yeaaah!), dar numarul de cuvinte din josul paginii imi trimite un semnal de alarma. Am multi alti prieteni de care sa va ma zic cate ceva, dar vor ramane postponed pentru data aviatoare (cum ii place tatalui meu sa spuna). Peripetiile mele cu Roma, Londra, Pattaya, Miami, Tokyo, Montreal, Costa Rica si multi altii, se pare ca vor mai trebui sa astepte putin.

Ce pot sa zic… sunt o calatoare, ma reprezinta, lumea inconjuratoare o stie, acum o stiti si voi mai bine.

Am stat intinsa intr-o seara, de curand, pe iarba moale si umeda, la o discutie cu ghizii mei nocturni si intelepti, to seek some council. Cu o placuta liniste sufleteasca interioara, le am multumit ca imi sunt mereu alaturi spiritual, ghidandu-mi pasii rataciti prin lume, si ca m-au indreptat cu grija catre o concluzie pe care am descoperit-o intr-un final. Mi-am dat seama ca nu imi trebuie bogatii marete, un inel de diamant pe mana, un conac pe vreun deal magic sau o masina traznet in parcare ca sa fiu fericita. Atata timp cat sunt inconjurata de persoane dragi, cu care sa imi petrec tot restul vietii explorand-o, de dragoste, armonie, prietenie si intelegere… atunci, lumea este a mea!

PS: 1392 de cuvinte and counting 😊