Inainte de a intalni Canapeaua Rosie, lucram pe post de Superman pentru o fundatie caritabila, numita, simplu, Binele Omenirii. Cu toate ca numele ei va poate duce cu gandul la o secta sau la o asociatie de pseudoecologisti moderni, Binele Omenirii este doar o entitate non profit, al carei unic obiectiv este ajutarea acelor persoane aflate in situatii cu adevarat disperate. Nu are legatura cu religia, sexul, culoarea pielii sau cu oricare alta eticheta inventata de frustrarile din creierele voastre primitive (al meu e de pe crypton).

Eram tanar si plin de energie in aceea vreme, iar postul nou de munca parea cu adevarat fantastic. Puterile, faima si recunostiinta oamenilor era tot ce avea nevoie supereroul din mine ca sa aiba un motiv sa deschida ochii in fiecare dimineata si sa intampine cu optimism ziua care vine. Costumul mi se parea putin cam invechit, dar l-am considerat un detaliu nesemnificativ fata de restul lucrurilor care veneau la pachet cu noul meu job.

Totul imi parea asa usor la inceput, cu toate ca Fundatia avea foarte putini angajati, chiar daca tot timpul erau posturi libere de supereroi, iar eu si cei cativa colegi de birou trebuia sa ne ocupam de tot volumul de munca care curgea in valuri peste noi. Chiar daca departamentul de HR se afla intr-o continua cautare de posibili candidati pe posturile libere, se pare ca nimeni nu mai era atras de o slujba in acest domeniu. Noua tendinta este sa lucrezi in corporatii gen Avengers SA sau Sucide Squad Corp. Platesc mai bine, iar munca nu implica o responsabilitate la fel de mare, cum sunt cerintele de la Binele Omenirii.

Dar nu conta asta atunci, la inceput. Faptul ca puteam pune capul pe perna noaptea si sa ma las prada somnului, simtindu-ma implinit si multumit de ceea ce realizasem in decursul zilei, stergea toate problemele minore de la locul de munca. Si ziua urmatoare incepea, tot timpul, minunat. Doar costumul nu imi placea, dar asta era un mic detaliu nesemnificativ.

Credeam ca nu exista nimic care sa ii poata reziste fortei salvatoare a lui Superman. Zbor, lasere, ultrasunete, criosuflare, forta si agilitate supraumane… am crezut, in naivitatea tineretii mele, ca toate aceste lucruri ma vor face invincibil…

Dar Cronos (un fel de Lex Luthor in aceasta poveste) lucreaza in moduri nebanuite, transformand orice lucru minunat in ceva banal, pentru ca apoi sa il faca nisip pe care sa il poata imprastia cu o simpla suflare. Si antagonistul nostru, chiar daca nu are costum elastic frumos colorat, se pare ca este mult mai puternic decat orice supererou exitent. El a fost cryptonita mea.

Dupa un timp, am inceput sa vad lucrurile pe care tineretea mi le tinuse ascunse in spatele cortinei de naivitate juvenile, care continua sa mai atarne peste materia mea cenusie. Mi-am dat seama ca slujba in Binele Omenirii imi consuma incet toata energia si imi transforma in moduri neplacute viata personala. Dar deja era prea tarziu cand am inceput sa constientizez asta.

Dupa 12 ani de zburat, ca un bondar, costumul a inceput cu adevarat sa ma deranjeze. Nu imi plac chestiile supraelastice pentru ca imi provoaca mancarimi, in cele mai greu de scarpinat locuri, iar pelerina imi intra prea des in ochi, mai mult incetinidu-ma in misiunile mele de salvare.

Satisfactia de a salva pe cineva a inceput sa devina o banalitate, mai ales cand am descoperit ca pe unii ii salvam doar pentru a se autodistruge singuri mai tarziu, cand nu se mai aflau in umbra mea protectoare. Apoi, mai erau persoane care nu trebuiau sau nu meritau sa fie ajutate, iar eu, in altruismul meu cryptonian (a se citi oltenesc in cazul meu), am intervenit pentru ele, respectand codul meu moral, pe care voi, pamantenii, oricum nu l-ati putea intelege. Rezumati-va la Moise si la Iisus. Oricum si acele coduri cred ca sunt prea mult pentru voi.

Forta si energia au inceput usor sa dispara, si odata cu ele au aparut insomniile si alarmele matinale si iritante de ceas, care ma anuntau ca o noua zi plictisitoare doreste sa ma tortureze. Deja totul incepuse sa devina prea repetitiv, iar sfarsitul zilei ma gasea sleit de puteri, prabusit in pat, desenand cai verzi pe tavan, cu privirea mea de laser.

Mi-am dat seama ca 12 ani ma gandisem doar la Binele Omenirii, dar uitasem complet de mine. Claudiu incepuse sa dispara, ascuns de pelerina maiestuoasa a costumului de Superman. Salvasem milioane, dar am descoperit ca nimeni nu fusese acolo ca sa ma salveze si pe mine, atunci cand, neobservat, am inceput sa ma disipez.

Am inceput sa privesc cu frustrare la altii care nu facusera alegerile mele stupide in viata si am realizat ca pierdusem deja prea multe pentru Binele Omenirii crezand ca am sa pot aduce o schimbare in bine. Si tot ce am reusit a fost o metarmofoza in ceva ce nu mai puteam recunoaste, atunci cand imi priveam chipul obosit in oglinda, dimineata.

Decizia de a parasi echipa de la Binele Omenirii a venit tot in acea perioada. Cu toate ca am regretat cand am lasat in urma toata acea parte a vietii mele, m-am simtit mult mai usor si mai liber. Si eram bucuros ca nu mai trebuia sa port acel costum de clovn. Cine poarta chilotii peste colanti, oricum, in zilele noastre?! Moda se schimba… costumul meu ramasese acelasi. Dar acum in jeans ma simteam mult mai bine. Cu toate ca vad ca si acestia incep sa devina mai stramti si mai elastici in fiecare an.

O vreme am incercat sa functionez ca freelancer, dar e greu sa faci asta ca super erou, intr-o economie de piata plina de Ligi si Aliante. M-am retras intr-o scorbura din cartierul Tei, incercand sa imi ascund identitatea secreta de supererou de ochii circumspecti ai civililor din jurul meu. Atunci a fost momentul cand am intalnit Canapeaua Rosie si totul s-a schimbat, inca o data.

Dintr-o naluca nebuna care brazda cerurile, alergand dupa chemarile disperate de ajutor venite de peste tot, am devenit cu totul altceva diferit. Doar codul cryptonian a ramas aceasi linie de marcatie, dupa care ma ghidez pe drumul meu.

Superman nu mai este.  Nici eu si nici voi nu mai avem nevoie de el. Pamantul se invarte oricum.

E mult mai bine sa fi Batman, ascuns in pestera ta, alaturi de valetul tau in Rosu. E mult mai liniste aici. Daca are cineva nevoie de mine, poate folosi proiectorul pentru a ma chema. Daca nu… pasi mici – viata lunga, cum spunea prietenul meu Flash, cand a demisionat si el alaturi de mine.

Dar asta e alta poveste.