Chiar daca m-am nascut in tinutul arid al prazului si al lubenitei, la sute de kilometri departare de ea, intotdeauna am iubit marea. Am descoperit-o prima data in cartile din colectia Delfin, care umpleau biblioteca tatalui meu, din care imi citea cand inca eram un analfabet de patru, cinci ani. Apoi tot alaturi de familie am descoperit prima Mare din viata mea si de atunci am ramas atras de mirosul de plaja si apa sarata, cu toate ca prima descoperire era Neagra. Nu sunt rasist.

Sunt un om al marii. Intotdeauna am fost atras de orizontul pe care ti-l ofera aceasta intindere nesfarsita de apa, iar misterul lucrurilor care se afla dincolo de ea, tot timpul a nascut intrebari in mintea mea. Muntii imi plac, dar nu ma pot simti cu adevarat liber, daca nu aud valurile lovindu-se de tarm in urletele de incurajare ale pescarusilor, care plutesc ca niste zmeie in briza, deasupra marii turcoaz.

Probabil si datorita adictiei mele de apa sarata, in care ma adancesc an de an, percep lucrurile prin care trec intr-un mod mai marinaresc… sau ceva asemator. Stiti toti expresia cu “VIATA CA O GARA” si probabil ii intelegem toti sensul metaforic, asa ca nu voi pierde timpul acum considerandu-va pe toti idioti, incepand sa va explic semnificatia ei.

Viata mea este totusi putin mai complicata, lipsindu-i sinele lucioase de otel si peroanele, unde opresc trenurile metaforice si coboara toti ciudatii din ele. Viata mea este un PORT. La mine in viata, vapoarele stau mai mult decat o fac trenurile in gara, iar povestile matelotilor sunt mai interesante decat cele ale navetistilor grabiti sa prinda urmatorul tren.

Nu pot sa imi privesc viata din perspectiva unei GARI. Sigur ati fost in viata voastra cel putin o data intr-un astfel de loc. Nu vi se pare trist si plin de oameni ciudati? Cum as putea compara viata cu un astfel de loc?

Da, si in port vei intalni oameni tristi, dar macar tristetea despartirii pe termen lung pare mai pura decat cea a uneia facute din usa vagonului de tren. In fond… cat de departe poate sa ajunga un tren, incat sa nu va puteti regasi unul pe altul repede? Si trenurile intodeauna revin in gara, dupa un program prestabilit.

Dar cand inima iti pleaca pe mare, tristetea despartirii este palpabila in atmosfera aglomerata de pe docuri. Pare ca intreaga sare din mare este formata de lacrimile varsate de pe vapoarele ce parasesc portul. Totusi, e o imagine mai frumoasa decat o gara.

Vapoarele care au ramas ancorate in Portul meu arata mai bine decat trenurile ruginite, uitate printr-un depou parasit, sau ingropate intr-un cimitir de fiare vechi. Inca pot pluti, dar pe moment se pare ca se simt bine, in danele mele din PORT.

Da, au fost si vase care au parasit viata mea, ducandu-se spre alte porturi. Nu stiu daca au ajuns la destinatie sau inca infrunta marile pe care au ales sa le traverseze in expeditia lor, dar am incredere ca toate valurile duc spre un tarm si echipajele lor vor fi in siguranta. Sunt doar un biet PORT, nu pot retine pe nimeni legat de mine, daca vantul din panze le impinge vasul spre alte orizonturi. Si voi fi tot timpul in acelasi loc, daca vor decide sa mai coboarele velele in apele mele. Majoritatea o fac…

Viata mea este ca un PORT. Vapoare vin, vapoare pleca, unele raman putin, altele pe timp nedefint. Dar fata de o gara unde, dupa plecarea trenurilor, peroanele se golesc si linistea si singuratatea incep sa danseze mana in mana, ca niste naluci pe sinele de tren, PORTUL meu va ramane plin de containarele lasate in urma de vapoarele care m-au parasit. Si toate au lasat in urma lazi intregi de amintiri, ce impanzesc danele lovite de mare.

VIATA MEA ESTE CA UN PORT. Urmeaza lumina farului daca vrei sa ma gasesti, daca nu, macar stii ca o mare infinita te asteapta daca intorci carma si ridici panzele. Orizontul este plin, probabil, și de alte porturi ca al meu.