A fost o vreme cand am fost inger. Bine… ingeras. Cel putin asa credeau, cand eram mic, ambele mele bunici. Erau pe zona cu mult inaintea mea, deci banuiesc ca stiau ele ceva ce eu nu apucasem sa aflu.

Mi-am pierdut aripile insa cu mult inainte sa pot sa invat sa zbor. Nu stiu cum, pentru ca trecut o gramada de timp de atunci, dar la cat de gros era ROI-ul* care trebuia respectat pentru a deveni inger cu acte in regula (permis de zbor, dezlegare la minuni si miracole, plus viza de munca pentru RAI), nu a fost greu sa fiu repede respins la inscrierea pentru examen. Dar chiar daca nu imi mai amintesc, sunt sigur ca am incalcat un articol idiot scris de Rectorul Petru sau de Decanul Mihail, doar ca sa ne faca noua ingerasilor viata un iad.

Oricum cred ca este mai bine ca s-a intamplat asa. Nu am fost niciodata material de inger, mai ales ca am rau de inaltime, iar zborul imi provoaca anxietate. Si inca nu am gasit acea cantitate de altruism in mine, pentru a putea fi macar admis la probele orale.

Am facut degeaba meditatii, nu s-a prins nimic de mine, chiar daca am incercat sa memorez toata materia, ca un papagal, si asta pentru ca nu am gasit nici o logica in lectiile din manualele cu coperta de piele neagra.

Inaintand in varsta, am inceput sa realizez ca este prea mare efortul pe care il fac pentru a obtine un loc in Academia De Ingeri si am inceput sa pun in balanta lucrurile pe care viata mi le aratase pana atunci si pe cele pe care trebuia sa le invat pentru a-mi primi aripile inapoi. Am decis ca nu merita sacrificiul pe care ar trebui sa-l fac, doar ca sa zbor ca o musca iritanta si sa salvez suflete ratacite, care oricum se vor pierde mai incolo.

Am renuntat la speranta si am hotarat sa devin civil si sa descopar secretele acestei lumii, daca tot nu mai trebuie sa respect acel ROI* penibil. Imi placuse ce gasisem pana atunci pe aici si ideea nu imi displacea chiar deloc. M-am simtit ca un explorator pornit sa cartografieze un tinut necunoscut.

Dar intr-o zi, stand la un ceai, pe Canapeaua Rosie, cu vecinul meu Luci, care a urcat la mine ca sa ardem niste timp liber si plictisitor impreuna, speranta ca inca mai pot deveni intelectual ezoteric a incoltit iar in mine. Si a incoltit bine de aceasta data.

Nu stiu cum a decurs conversatia, dar dupa ce am povestit despre esecurile mele cu admiterea in Academie, Luci mi-a recomandat sa incerc sa urmez cursurile colegiului, pe care si el il urmase cu cativa ani in urma. Tot dupa ce isi pierduse aripile ca mine. Intr-un fel si povestea lui era asemanatoare cu a mea. Nici el nu isi mai aducea aminte ce articol incalcase… dar era multumit acum cu noua slujba.

I-am urmat sfatul. M-am inscris la examenul de admitere la Colegiul Liberal Vlad Tepes, unde am fost admis printre primii pe liste. Mi-au placut profesorii, mi-a placut materia si toate aceste lucruri m-au motivat sa devin un student bursier si sa inchei anii de scoala cu un meritat Magna Cum Laudae. Si credeti-ma ca sunt modest de felul meu.

Acum cand va scriu aceste randuri, la 36 de ani, tolanit in miez de noapte pe Canapeaua Rosie, sunt convins ca am facut alegerea buna in viata. Sunt bine. Coada si coarnele nu ma deranjeaza…

*ROI-regulament de ordine interioara (pentru necunoscatori)