De ce avem nevoie ca sa fim fericiti? Ce este fericirea?

Este o intrebare cheie, care apare in subconstientul nostru cu mult inainte sa prinda forma in compartimentul urmator, al gandirii logice, unde este dezbatuta pe toate partile, pentru un raspuns coerent si satisfacator.

Nu vi s-a parut ca ati avut episoade bune, inca din copilarie, cand o zi de vara insorita, alaturi de prieteni, in parc la joaca, sau la o inghetata pe malul lacului, sau doar la povesti pe inserat despre eroi si fantome cand parintii sunt in vizita la alti parinti, ca este tot ce aveam nevoie sa ne fie sufletul incarcat si impacat? Sa fim plin de bucurie si sa nu trebuiasca sa mai apelam la alte cereri de la viata? Sa simtim cum timpul sta pe loc, in acele clipe? Sa fie totul aliniat pe rezonanta fericirii incat sa nu fie nimic care sa poata merge de-andoaselea, toata viata?

Am pretuit de cand ma cunosc in fiinta pe aceasta planeta, cel mai mult, momentele de fericire si am facut tot ce am putut ca ele sa apara cat mai des in viata mea si a celor dragi mie. Am vrut sa gasesc oricand un motiv de bucurie de care sa ma leg si sa ma las in voia lui, sa vad unde ma poate duce. Am incercat cat am putut sa le dau verde la semafor momentelor mai putin placute sau apasatoare, care apar involuntar pe parcursul vietii, ca sa stationeze cat mai putin, si sa tin pe rosu cat mai mult, toate motivele de fericire.

Imi imaginam ca eram o politista care oprea si amenda sever pe toti soferii aducatori de belele pentru disturbarea fericirii publice, doar sa greseasca mai putin data viitoare. Pentru un copil cred ca era un exercitiu de imaginatie sanatos, pe care l -am pus in aplicare. Ca adolescenta sau adulta, va spun sincer, ca din cand in cand functioneaza nesperat de bine pe post de exercitiu mental. Ne putem imagina orice idee ne trece prin cap in acele momente in care dorim sa punem capat unui lant de ganduri ametitoare. Gasim cateva momente de a spune stop, cu curaj, mintii noastre zbuciumate si timp de cateva minute preluam cu incredere iar controlul asupra noastra, asa cum ne place. Sa nu lasam sa se incinga placa de baza pana la refuz, ca stim prea bine cate erori de sistem vor aparea apoi. Propun un restart din cand in cand, ca se ne aducem aminte ca trebuie sa mai si traim, nu doar sa existam.

Crescand, normal ca au aparut si responsabilitatile din ce in ce mai multe si mai mari sau fun killerii care imi bazaie ca o musca constant intr-o parte a creierului, diferita fata de ziua precedenta. Cand am crezut ca am omorat-o cu paleta mintii, a doua zi apare in alt colt si tot asa o tinem cu totii pana imbatranim si murim. Nu trebuie sa uram resposabilitatile, pentru ca fac parte din noi mereu, din maturitatea noastra si din sensul per total al vietii. Fiecare etapa a vietii unui om este presarata cu scopuri diferite pentru o anumita perioada si vor aparea mereu noi prioritati DAR… indiferent unde ne aflam cand tragem frana de mana, pentru o secunda, sa ne localizam viata pe harta, este de datoria tuturor sa nu uitam sa aprindem lumina interioara, care niciodata nu greseste in a scoate la iveala, din intuneric, cufarul de comori personale.

Toata viata vor aparea elemente care sa ne-o influenteze si cred ca trebuie sa ne adaptam la ce ne face bine in principal. Insa, aici apare un alt mic demon sau o alta musculita care incepe sa ne dea tarcoale din nou prin creieras. Cateodata, parca ajungem sa nu mai stim nici noi exact ce ne dorim sau ce ravnim mai mult… plimbarile prin parc pe o zi insorita parca ni se pare doar o copilarie, ori desenatul unui copac frumos stand pe o banca si admirand peisajul, o pierdere de timp, sau sa jucam ceva, sa ne conectam iar cu natura, doar o imaturitate. Incepem sa nu stim ce vrem exact. Un job foarte bun de care sa tragem cu dintii, dar sa fim per total nefericiti pe dinauntru pentru ca ignoram foarte multe alte aspecte, o casa mare cu piscina si o masina care sa intoarca capete, putere sau faima peste masura?!

Cand, deodata, toate lucrurile simple care ne aduc fericirea marunta de zi cu zi, par doar banalitati care sunt niste nimicuri… atunci cred ca incepem sa pierdem contactul cu noi, cu copilul din noi, cu esenta noastra in final. O putem numi o boala a sufletului, linistit. Este The Killer!

Nu spune nimeni sa nu vrem, sa ne dorim, sa facem ceva mai mult din noi. Este foarte mult de tras si de muncit ca sa fii bun intr-un domeniu si ii respect pe toti cei care se dedica si se sacrifica sa lase in urma lor ceva mai mult, sau pur si simplu sa isi valorifice calitatile. In caz contrar, nu am fi avut nicioata parte sa ne bucuram de progrese inseminate ale omenirii, pe atatea domenii si sa imartasim lumea cu genii. Natura noastra ne-o cere sa evoluam.

Totusi, eu ii respect si mai mult si mereu vor fi un exemplu de urmat pentru mine, cei care valorifica natura umana mai mult, cautand neincetat, sa gaseasca acel echilibru intre viata nebuna de servici si ingrijirea personala fizica, sufleteasca si mentala.

Mereu vor aparea ispite care sa ne faca sa ne dorim si mai mult altceva nou, care se iveste iar, la un moment dat, si tot asa… roata se invarte mai departe. Ajungem sa nu stim exact ce mai vrem. Ne dorim cu atata ardoare un lucru material sau ca un rezultat sa se indeplineasca cu orice pret, ca defapt asa ajungem sa ne prindem singuri in capcana nefericirii. Am fost lasati pe pamant nu numai sa muncim sau sa ne lasam genele mostenire… suntem masinaria perfecta, inzestrata cu putere fizica si mentala, sensibilizata de emotii si sentimente si binecuvantata cu darul libertatii, prin puterea noastra de a decide.

Am fost facuti cu atata tact si buna gandire… ca in noi sta secretul sa fim ceea ce ar trebui sa fim in primul rand: umani. Cadoul nostru suprem este viata daruita si in primul rand ar trebui sa ne bucuram ca niste copii de ea, pe tot parcursul calatoriei!