Asemeni lui Dante Alighieri, pentru a ajunge inapoi la iubita mea Canapea Rosie, a trebuit sa trec prin purgatoriu si toate cele noua cercuri ale iadului. Iar apocalipsa s-a declansat in prima secunda a celui de-al patrulea minut de somn.

Cu muzica din club inca mangaindu-mi suav undele cerebrale si asa dereglate de aburii de alcool, in care neuronii mei Made in China pluteau inca fericiti, tinandu-se de mana, ma tarasc spre baia din capatul holului.

Tigrutu’, motanul autist, pe care Livosu’ il tine drept animal de companie , incearca sa ma suprinda printr-o intrare periculoasa la glezne, dar il execut printr- o centrare cu exteriorul in capatul indepartat al holului. Intelege mesajul si ma lasa pe drumul meu spre pierzanie.

Imbratisez chiuveta intr-un efort suprem. Stomacul a incetat de mult sa imi dea mesaje. Deja, nebunul, a inceput sa ma apeleze video. I-am respins de prea multe ori, dar acum chiuveta ma salveaza si preia ea apelul in locul meu.

Dar interiorului meu nu ii pasa cine e la celalalt capat al liniei. Scoate toate paharele de frustrare adunate de-a lungul unei nopti zbuciumate in Craiova. Apoi expulzeaza toti imigrantii ilegali, marca McDonalds. Partea buna este ca nu am sa ma ingras.

Livosu’ si Dudu’ inca rad in bucatarie, semn ca noaptea nu s-a terminat pentru ei, dar ii ignor in timp ce ma prabusesc impreuna cu toata camera, in pat.

Incerc sa adorm, dar simt cum stomacul meu, iritat de apelurile respinse, a avut grija sa imi zgarie toata tabla de pe esofag si laringe, facand astfel ca somnul meu sa se dezinstaleze singur. Sunt sigur ca Ridley Scott m-ar fi distribuit cu succes in urmatoarea productie Alien, daca ar fi fost prezent sa imortalizeze scena.

Dar spre dimineata totul s-a transformat intr-un episod prost din Walking Dead. Si nu spun acest lucru pentru ca TWD e un serial prost (din contra)… dar cum poti numi un episod cu un singur zombie plimbandu-se intre cele doua chiuvete din apartament, binecuvantandu-le pe amandoua cu paleta mea de culori interioare.

La ora 8, am decis sa apelez sa caut ajutor de specialitate, cat timp MiNovia si cei doi amici ai mei, pareau sleiti de puteri.

Prietenul meu, Delfinul (e o poveste prea lunga pentru a va face acum etimologia numelui) este oarecum medic. Spun oarecum pentru ca, chiar daca a absovit facultatea de medicina, a preferat o alta ramura a acestui sport, spre care se pare ca are o inclinatie mai aparte. Cu toate acestea, il facea singura persoana apta sa imi ofere ajutor si care putea fi deranjata la acea ora din acea duminica ploioasa de februarie.

Ora care s-a scurs pana la aparitia lui am petrecut-o injurand RADET-ul din Craiova (sau cum se cheama zilele acestea) pentru lipsa apei calde. Iubesc Craiova!

– Trebuie sa mergem la spital! spune el, in timp ce imi ia tensiunea si imi da o pastila alba sa o tin sub limba.

– De ce? intreb ragusit, transpirand rece sub cele doua plapumi aduse de Livosu’.

– S-ar putea sa fi avut un mic infarct… Mai bine mergem la spital.

-Ok. Si al doilea diagnostic care nu include spital? Am si gastrita.

– Ai mancat ceva?

– Nu de cand am eliminat tot.

– Pai trebuie sa mananci si sa bei ceva…, spune el, intinzandu-mi si o pastila de Omez.

Imi este prea rau ca sa ii explic ca stomacul meu refuza orice urma de ajutor si ca a decis sa plece in urma ficatului, de care divortasem in episodul trecut. Beau scarbit ceaiul pe care mi-l aduc cei trei ingeri pazitori (Dudu era ocupat cu somnul in sufragerie) si …incep sa ma simt mai bine. Bucuros, ma ridic precum Lazar, dar dupa cativa pasi ma gandesc ca ar fi bine sa nu fiu chiar asa de curajos. Stomacul meu este ambitios.

In jurul pranzului, parasit de Definul (plecat probabil sa isi termine programul de somn) reusesc cu ajutorul apei calde aparute miraculos , sa ma pun cat de cat pe picioare.

Hotaram sa plecam spre Bucuresti, cu mine pasager pe bancheta din sapte, inca luptandu-ma cu starile demonice ce imi posedau fierbinte tractul digestiv. Numesc capitan in locul meu pe MiNovia, neavand incredere in aptitudinile de sofer de cursa lunga ale lui Dudu.

Drumul de intoarcere incepe bine.

– Ai luat tot? o intreb in timp ce asezam bagajele in masina.

– Da! raspunde ea, asezandu-se confortabil pe locul pilotului.

Ma arunc ca un cadavru pe bancheta din spate si imi inec privirea in plafonul crem. Dupa cinci minute ne intoarcem inapoi la Livosu’, pentru a recupera poseta MiNoviei. Oftez calm niste injuraturi dulci, dupa care reincepem drumul spre Bucuresti.

Stomacul meu cred ca face misto de mine. Imi tot trimite semnale false, incercand parca sa vada cat de prompt pot raspunde la ele. E un mic mascarici, dar am sa ma ocup de el cand se intoarce.

Drumul dintre Craiova si Bals are 20 de km… dar cand am ajuns acolo, dupa doar o ora, am decis ca poate este cazul sa imi infrunt demonii din pantece in acelasi timp cu traficul de pe drum. Am luat fraiele bolidului intr-o mana, cealalta fiindu-mi ocupata cu punga de rau. Probabil am fost o imagine fantastica pentru ceilalti participanti la trafic , care ma observau zburand pe langa ei.

Demonul din stomacul meu strivea accelaratia. In timp ce Dudu era ocupat cu smulgerea manerelor de siguranta din masina, iar eu cu fracturarea catorva falange de la mana dreapta, dupa o cearta cu oglinda retrovizoare, care pe tot parcursul drumului a insistat sa ma irite, am ajuns in frumoasa noastra capitala cenusie.

Acum zac pe Canapeaua Rosie, incheind un pact de neagresiune cu stomacul meu, si asezand in fata voastra ultimele cuvinte ale primului sezon din CRAIOVA, imi doresc doar sa nu va fi plictisit destul de mult cu nostalgiile mele legate de orasul care mi-a fost casa mai mult de jumatate din viata.

Chiar daca am terminat meciul in genunchi… macar am murit frumos! Abia astept sa o facem din nou!

WHO THE FUCK WANTS TO LIVE FOREVER, ANYWAY!