Am ajuns la club. Se afla in acelasi loc, pe aceeasi strada, in vechea casa nationalizata (care rezista semeata cu ajutorul catorva stalpi de rezistenta) inca de pe vremea cand vizitam frizerul si imi aranjam parul cu pieptanul si nu cu prosopul ca acum. Ce ironica e soarta… clubul a rezistat timpului, parul meu, nu, cu toate ca nu a avut nici inflatie si nici ANAF-ul pe cap.

Iedu’, batranul Tribului si in acelasi timp parintele spiritual al grupului, ne intampina la intrare. Pare linistit, ceea ce inseamna ca inca nu au inceput sa serveasca alcool in club. Il lasam pe Dudu sa fumeze o tigara intre o conversatie cu iubita din Bucuresti si doua-trei like-uri pe Tinder. Asa e dragostea moderna.

Coboram impreuna in obscuritatea ritmata a clubului. Cu toate ca avem doar o masa rezervata, Tribul umple jumatate din incapere. Nici clubul nu e asa incapator, dar cum am slabit 10 kilograme in ultimele luni, ma strecor fara probleme printre siluetele din jurul mesei.

Sunt toti aici. Bibanul, cel mai mic din grup ca varsta si cel mai solid dintre noi, ma saluta ascuns din spatele frapierei de pe masa. Imi spune ceva, eu rad si ma fac ca inteleg, cu toate ca nu sunt bun la citit pe buze.

Cineva da mana cu mine, dar recunosc abia dupa doua ore cine este. Ce mare s-a facut Ghituica junior. Dar din pacate acesta este cam singurul lucru pe care-l pot spune depre el. Iedu’ imi bolboreste ceva despre tip, tot nu inteleg, dar spun si eu ceva. Se pare ca si ei aud la fel de bine ca si mine. E bine ca ne intelegem…

Vodka ma zbuciuma pe ritmurile muzicii, azvarlindu-ma dintr-un stil muzical in altul, in timp ce vaslesc cu paharele in mana pe ringul de dans. Tot ce depaseste 40% alcool, trezeste in mine un adevarat Lord al Dansului. Sau cel putin asa ma simt acum… pozele care vor aparea maine la prieteni pe profile, probabil vor demonstra contrariul. Dar acum sunt regele ringului.

Tarziu, cand deja noaptea trecuse in ziua urmatoare, echipajul isi mareste personalul. Breazu’ se rostogoleste in mijlocul nostru, venit direct de la o petrecere de botez, aflata in cealalta parte a orasului. Poti sa observi asta, dupa dansul atarsic cu care isi face intrarea in mijlocul nostru. Ii spun ca e ceva schimbat la el, dar nu stiu ce… Imi spune ca si-a pus par iar eu ii raspund ca s-a ingrasat. Muzica din club ajuta la fluiditatea conversatiei.

Pe la a patra sticla golita, il descopar si pe Tramvai. Nu ii mai stiu de fapt numele, dar de cand a fost lovit de acel mijloc de transport in comun, in timp ce isi incerca talentele de Casanova pe sinele lui, acest lucru nu mai este important. Nu stiu cum a aterizat la noi la masa, dar nu ma supara atat timp cat imparte nota cu noi, cu toate ca are bunul obicei de a se sustrage de la astfel de actiuni.

La ora 2, primesc in capul pieptului un mesaj de la ficat. Imi transmite ca el a plecat acasa si ca de acum sunt pe cont propriu. Ma asez trist la masa, parasit de acest bun amic al meu. Vibratiile de la mesajul sau inca ma ard pe esofag, iar stomacul incepe sa danseze pe o cu totul alta muzica fata de cea din club.

La trei, dupa parlamentari serioase cu MiNovia, imi achit partea mea de tribut si ma tarasc in noaptea de afara, in cautarea unui taxi care sa ma duca spre patul in care sa-mi petrec noaptea.

Imi aduc aminte sa il culeg si pe Dudu, inca stationat in fata intrarii din club, care, urcandu-se in taxi imi spune ofuscat ca “abia am ajuns frate si noi si plecam”. Prefer sa-l ignor… senzatia de voma din gat imi sterge valul de injuraturi care se pregatise sa se lanseze de pe varful limbii. Dar sunt linistit… maine merge cu mine acasa.

Craiova nu este un oras mare, dar atunci cand esti beat pare o adevarata metropola. Drumul a durat cinci minute. Intratul in apartament… putin mai mult.

Abia dupa al treilea apel, stapanul casei ocupat cu ruperea in doua a somnului a reusit sa nimereasca drumul pana la interfon, pentru a ne lasa in casa. Livosu’, bestia noptiilor albe din Craiova, distrugatorul de cluburi si organizatorul de reuniuni tribale, sprijinit in tocul usii, cu ochii ascunsi in orbitele intunecate, ne saluta cu un iz dulce de Ouzo.

Nu a mai ajuns in club. Dar nu suntem suparati pe el. Oricine se poate accidenta la incalzire. Asa e in badminton.

Il ignor si trec ca un fulger ametit pe langa el, spre baie, in cautarea ficatului parasit. Nu l-am gasit, dar in schimb am descoperit intreg meniul zilei precedente in chiuveta. Proteine, carbohidrati, fibre, putin gluten si foarte mult suc gastric. Apetisant…

Noaptea nu se terminase inca… si nici ritmurile tribale ale stomacului meu. M-am prabusit in pat si m-am scufundat in salteaua tare, cu timpanele inca conectate la wooferul din club. Am atipit, gandidu-ma la Canapeaua Rosie de acasa.

Probabil tot in acele momente, tractul meu digestiv a decis ca este timpul pentru o revizie tehnica serioasa. Si ce frumos voiam sa dorm…

VA URMA