Luni. Bucurestiul este murdarit de ploaia mocaneasca care a sosit ieri, alaturi de noi, din Craiova.

La fel ca ploaia, si durerea de cap care acum dormiteaza latent m-a insotit, tinandu-se de mana cu arsura din stomac si inflamatia din laringele meu, iritat si asa de prea multele ceaiuri fierbinti baute de-a lungul weekendului in Craiova. Trebuie sa citesc horoscopul sa vad cand scap de mahmureala, pentru ca acum sunt sigur ca pastilele nu au functionat ca pe prospect.

Ingropat sub sase metri de perne, cu laptopul in brate, cantonat pe Canapeaua Rosie, incerc sa montez secventele de zilele trecute intr-un film cat de cat decent. Dar la cum ma simt , voi fi sigur candidat la Zmeura de Aur… Totul incepe brusc, fara un generic de deschidere.

O masina galbena croseteaza nervoasa prin coloana de automobile spre Slatina, orasul care se contureaza la orizont, in lumina soarelui de dimineata. Probabil crezi ca asisti la o urmarire spectaculoasa, focuri de arma, elicoptere…  Nu te grabi inca sa bagi punga de floricele la microunde. Nu este un film de actiune. Dar nevoia ma impinge spre lucruri extreme, iar vezica imi apasa acceleratia rapid si iute, in incercarea disperata de a-si goli frustrarile in toaleta primei benzinarii intalnite in cale.

Oprim cu scartait de cauciuc la primul OMV, aflat imediat dupa al treilea crater pe dreapta, din fata intrarii in fabrica ALRO. Suspensiile mele sport imi fac vezica sa ofteze cateva picaturi, dar reusim amandoi in sfarsit sa ne dezlantuim in toaleta ingusta din benzinarie.

Aprind apoi o tigara, la terasa de afara, satisfacut ca dupa o partida reusita de sex. Vezica doarme linistita, cu zambetul pe buze. Cat timp ma bucur de viciul meu in soarele inghetat al acestei zile de februarie, sun cativa prieteni din Trib, pentru a ma asigura ca nu iau pe nimeni prin suprindere.

– Vezi ca sunt in Slatina deja! il anunt scurt pe Livosu’, gazda mea in aceasta excursie, si in acelasi timp initiatorul acestei reuniri tribale.

– Si ce vrei sa face eu, coaie? raspunde interlocutorul meu, cioflaind ceva. Sunt la Mimi. Vrei sa iti aduc ceva de mancare? Sarmalute, piftie, fripturica… pana mea.

Ma simt nevoit sa refuz oferta de meniu, chiar daca desertul parea foarte interesant si decidem impreuna ca e mai economic si sanatos pentru toti sa comandam mai bine pizza atunci cand sosesc.

– Vezi ca ajung la tine la bloc in maxim o jumatate de ora. Sa fii acasa!

– Mananc ceva la mama si vin acasa pana ajungi tu. Nu mai sta asa stresat, coaie! Azi rupem Craiova in doua! Chill! Hai ca te astept acasa…

Incheiem conversatia la fel de brusc cum am inceput-o… si masina isi continua, din nou, drumul nervos, hotarata de data asta sa nu se mai opreasca pana in fata blocului lui Livos. Dupa cateva melodii rock care imi fac oglinziile retrovizoare sa tremure pe ritmul bass-ului lui Flea si cateva depasiri la mustata, ajung la destinatie mangaiat de ploaia trista care incepuse sa imi ude nava de cand am patruns in sistemul solar Dolj. Blestemat sa fii, Murphy, cu toate legile tale. Spalasem masina inainte sa plec.

Si am continuat sa fiu mangaiat de ea in timp ce asteptam intoarcerea lui Livosu’, pazind bagajul , ca un caine in ploaie, calculand in gand distante si timpi, nereusind sa inteleg metafizica acestui univers oltenesc pe care se pare ca l-am uitat. Ori masina mea poate sa atinga WARP 5, ori distanta pe care prietenul meu ar fi trebuit sa o strabata la intoarcere este mai mare ca cea dintre Slatina si Craiova. Nu reusesc nimic inteligent… nu sunt bun cu cifrele, iar cu matematica am avut intotdeauna un pact de neagresiune. Incerc sa ii suplinesc lipsa din creier cu prezenta smartphone-ului, care deja inoata in apa de ploaie acumulata in buzunar.

In timp ce culoarea incepe sa imi iasa din textilele hainelor de la spalatul fara respectatul etichetelor, cu un zambet tamp pe buze, apare si prietenul Livosu’, parcandu-si bolidul prafuit metalizat langa febletea mea galbena.

– Ai ajuns demult, coaie? imi deschide el usa la apartament, poftindu-ma in obscuritatea uscata a locuintei sale.

– Nu,raspund in timp ce imi storc gluga de la hanorac.

Ma pravalesc obosit pe canapeaua de stofa neagra ce troneaza in mijlocul sufrageriei supraaglomerate de jucariile lui Mihaita, copilul lui Livosu’. Am ajuns in sfarsit in Craiova. Acum nu imi mai ramane decat sa pregatesc ultimele detalii tehnice al meciului din aceasta noapte.

Dar inainte de a pleca la locul competitiei, mai am cateva vizite importante de facut in vederea pregatirii stocului de suplimente de efort pentru derby.

Pana atunci, ma pierd in amintiri la o ceasca de ceai cu Livosu’. Avem multe de povestit, iar canapeaua asta neagra e la fel de buna ca cea de acasa… si sub privirile armatei de supersmasheri ce troneaza pe neincapatoarea masuta de cafea, pe care ne sprijinim si noi picioarele, ne pierdem in trecut.

Meciul se apropia cu pasi repezi…

VA URMA