Privesc semnalele de fum cum se ridica in departare, spre vest, sorbind ceaiul fierbinte, prabusit cu laptopul in poala pe  Canapeaua Rosie.

Tribul le inalta deja de cateva saptamani, chemandu-ma inapoi. Am incercat sa le ignor, dar fumul rezista, impins de solitudinea ce ma inconjoara rece.

Si trebuie sa recunosc, jumatatea de viata ce am lasat-o in spate, in acele locuri salbatice, imi sopteste in amintire nostalgia timpurilor pierdute aiurea cu fratii mei de sange, din tribul in care m-am nascut, crescut si apoi uitat in urma.

Prima jumatate de viata, Tribul a fost intreaga mea lume. Nu stiam si nici nu vroiam sa stiu altceva. Viata alaturi de fratii mei din trib imi oferea toata actiunea si satisfactiile pe care un salbatic de varsta mea si-ar fi dorit sa le intalneasca in viata lui provinciala. Cand inevitabilul s-a produs si drumurile noastre s-au despartit, am crezut ca pasul pe care-l facusem va fi unul usor. Dar m-am inselat.

Nu am lasat in spate doar locul care mi-a fost casa si oamenii care mi-au fost a doua familie. Nu am pierdut doar locurile si obiceiurile care mi-au definit atat sufletul cat si simtirile. Chiar daca am plecat cu zambetul pe buze, entuziasmat fata de drumul de aur ce mi se arata in fata, o parte din mine a ramas ancorata intre doua lumi, aflata in imposibilitatea de a se desprinde de asfaltul crapat de timp al strazilor din Craiova. Si salbaticul din mine a inceput sa se scufunde din ce in ce mai mult in uitare.

Si drumul m-a purtat peste mari si tari, prin alte taramuri, cu oameni si obiceiuri ciudate, iar eu, oricat am incercat sa ma pierd in acest peisaj frumos colorat, nu am reusit niciodata sa ma adaptez pe deplin la viata civilizata. In loc sa devin un om modern, am devenit un cameleon, adaptandu-ma aproape la toate lucrurile noi pe care le-am intalnit.

Dar partea salbatica din mine inca inoata in sangele ce-mi curge prin vene, facand acum ca fumul semnalelor din departare sa ma convinga sa raspund chemarii.

Tribul ma striga! Ma simte ca am nevoie de el si-mi stie dorinta de a evada din civilizatia acestei lumi ordonate, in salbaticia noptilor petrecute alaturi de vechii mei prieteni.

Raspund si eu chemarii, urcat pe stanca mea rosie de la etajul al doilea al blocului in care locuiesc, trimitand un stol de mesaje pe WhatsApp, anuntandu-mi iminenta venire in Craiova.

Ma asigur ca Tribul este pregatit pentru reintoarcerea acasa a fiului ratacit. Sper ca stocul de apa de foc sa fie deja pus la rece, cortul principal rezervat si ambianta pregatita (Pipa Pacii, Dansul Ploii, o scalpare, doua – just for fun).

Pana sambata cand voi porni la drum sper ca sa mustangul meu galben cu doua usi sa zambeasca cu cele 4 cerculete de pe grila/fata in soare, in timp ce il alerg intr-un galop ilegal, cu RAR-ul facut (da, stiu, sunt cocalar). Tribul ma cheama! Sambata ma intorc acasa…

Sper doar sa nu uit sa platesc si rovinieta pana atunci.