Ne-am intalnit intamplator intr-o noapte. Sorbeam, pierdut prin realitati virtuale, din ceai ,cand privirea mi s-a oprit asupra ei. Prin intunericul murdarit de lumina ecranului de la telefon, frumusetea ei m-a izbit intr-o folia seca si m-a trimis direct in vinclul portii.

Era cea mai frumoasa din acel loc, in acea noapte. M-am apropiat de ea si am atins-o timid, crezand ca mana imi va exploda in milioane de bucatele, atunci cand ea ma va respinge.

Dar nu a facut-o. Ne-am pierdut in minute de tacere, asteptand naivi, primul pas al celuilalt. Am citit-o in soapta si printre randuri m-am pierdut complet.

– Buna! Ce faci? am suspinat stupid, primele cuvinte pe care le-am putut gandi la acea ora.

– Bine… tu? imi canta ea in ureche.

Ne ratacim in conversatie, amestecati intr-o mare de consoane si vocale, plutind in deriva pe o pluta de conjugari somnambule si de acorduri obosite. Radem, povestim, ne cunoastem visurile, planurile, in timp ce noaptea ne inghite pe nesimtite. As vrea sa ii simt mirosul pe cearceaful meu, trezindu-ma dimineata, cu ea curgand din bratele mele, fierbinte ca nisipul desertului in soarele amiezii.

Nu mai stiu de mine… Nu mai stim de noi.

Dimineata, canapeaua rosie ma trezeste cu greu, ingropat sub pernele ei moi. Televizorul tace rece si inchis. Privesc somnoros la ledul telefonul, care imi transmite ca trebuie sa-l hranesc, daca nu, se sinucide.

Fragmente din noaptea trecuta se plimba prin fata ochilor mei injectati. Imi amintesc de ea, dar durerea de cap ii sterge chipul de pe retina.

Iau o gura din ceaiul care s-a racit pe masa. Prietenul meu, Dudu, avea dreptate. Relatiile de pe Tinder sunt de scurta durata.

Imi pun telefonul la incarcat si ma asez la loc pe canapea. Am sa incerc sa mai dorm putin… Dragostea asta virtuala ma oboseste.