Luni.  Frig. Trist.

Ziua de luni este intodeauna frumoasa, doar atunci cand se termina. Si intodeauna pare ca nu o mai face. Incepe brusc, facand ca alarma sa urle. Nu stiu ce este mai iritant, telefonul sau pisica care ma musca tandru de fata, anuntandu-ma ca in curand va face ulcer.

Din pacate doar alarma se opreste la atingere… pisica doar daca o invat sa zboare. Si de sapte luni lucrez la aspectul asta. Mai trebuie imbunatatita aterizarea. Cred ca patul sau hainele de pe mine s-au magnetizat, deoarece imi este foarte greu sa ma desprind din cearceafuri. Dar reusesc sa o fac, incurajat de chemarile insistente ale animalului meu de companie, care a reusit o aterizare fortata in bucatarie, unde asteapta sa ii fie servit micul dejun a la Carte.

Habar nu am ce fac. Functionez pe baza de reflex, dezvoltat de-a lungul a sute de zile de luni traite, lungi si triste. Reusesc sa ma trezesc abia cand jetul de apa al dusului imi plezneste obrajii, activand cei cativa neuroni ramasi inca in viata pana la varsta asta. Cand ies pe usa, sunt complet functional. Sunt convins de acest lucru, pana ajung la masina si realizez ca trebuie sa ma intorc dupa chei si telefonul mobil.

Ma felicit in gand, bucuros de inca o urcare de scari inutila si ma intorc dupa obiectele uitate. Pisica pare ca e obisnuita cu asta, pentru ca nici macar nu se sinchiseste sa deschida ochii sa verifice cine intra in casa. O alint, dragut, cu un tras de coada, dupa care ies, decis ca de aceasta data nimic sa nu imi mai stea in cale.

In masina este mai frig decat afara, dar iarna nu-i ca vara. Ma incalzesc la discul cu “Dooky’’ al baietilor de la Green Day, in timp ce automobilul se scufunda in haosul rutier de pe bulevard. Se pare ca tot Bucurestiul munceste lunea. Ma consolez ca nu sunt singurul fraier pierdut in trafic si zambesc.

Canapeaua rosie ma asteapta, la intoarcere, sa ucidem impreuna ziua de luni.

P.S. Fuck… maine vine Valentin!